Despre Furie și Alți Demoni Buni

Se făcea că eram la modulul 4 din Formarea de Constelații. 
Și our AMAZING Claus ne dădea un exercițiu simplu…

O persoană se gândea la o situație din viața ei, iar persoana de pe scaunul din față, doar din priviri, cu zero cuvinte, conștientiza la ce se gândise prima. 

Am zis că totul era simplu, da? 🙂 

M-am așezat eu relaxată și am stat să mă gândesc la ce să mă gândesc. 
Și a venit situația kilogramelor în plus, pe care le-am adunat în ultima vreme.

Booon! Dacă asta a venit, pe asta lucrăm. 
Toată o Panseluța eram și Curioasă de ce o să mi se arate. 

Și am închis ochii cu zâmbetul pe buze. 
Și apoi au venit imagini peste imagini peste imagini cu toate momentele în care am spus Da, când voiam să spun de fapt Nu. Cu momentele când am tăcut și am înghițit ca să nu supăr. 
Cu momentele când am suferit în tăcere ca să nu fiu îndepărtată.
Cu momentele când am fost fetiță cuminte, deși aș fi vrut să RAG CA O LEOAICĂ. 

Iaca la legătura asta nu mă gândisem…
Și pe măsură ce vizualizam (și în Theta eu primesc în imagini), clocoteam. Aș fi pârjolit tot de jur împrejur, aș fi scot Dragonesa, Urangutanesa, toate săbiile, toate pistoalele, aș fi nimicit TOT de jur împrejur. 

La un moment dat s-a făcut liniște. A apărut un melc. Picături de ploaie, prezență totală, Bliss.

Hopa! Hai că n-a fost chiar atât de rău, m-am gândit. 

Și apoi Montagne Rousse-ul a urcat din nou! 

Și mi-am adus aminte de momentele în care mamaia m-a lovit sau m-a blestemat. Multe și intense la număr. 
Și pe măsură ce vizualizam, aș fi urlat să sparg toate geamurile încăperii. 
Dar apoi am văzut un cerc pe care l-am trasat de jur împrejurul ei. O înghițise pământul. O omorâsem. 

În vizualizare, m-am dat în spate foarte speriată de ce putuse să facă o fetiță de 5 ani. 
Și au apărut, ÎN SFÂRȘIT, mama și tata de-a stânga și de-a dreapta mea. 

ATUNCI m-a podidit un plâns în hohote, sfâșietor, de nestăvilit, cu clănțănit de dinți și alte bunătăți. Pentru că în mintea mea era: Voi unde ați fost în tot timpul ăsta??? 

Luni, când am văzut-o pe mama, curajoasă cum sunt (în unele momente) am întrebat-o direct dacă ea știa că mamaia mă bătea. 
Mi-a spus că nu. Că intuia că îmi zicea unele lucruri urâte, dar restul nu le știa. 

Scriu toate astea ca să realizăm încă o dată că ce ni se întâmplă în perioada 0-6 ani (dar nu numai), ne marchează pe viață. 

Și că, din loialitate, din nevoia de acceptare și de iubire, din teamă, le „uităm’. Dar ele stau bine merci în corpurile noastre și așteaptă să le adresăm. 

Eu am adresat Furia de atunci încoace cu sunete. 

Dacă aveți și alte idei minunate, CORPORALE, safe, vă aștept cu Iubire. 

Maria, Terapeut Theta Healing