Sunt gelos!

La 9 P.M. prunculanii sforăie. Da’ sforăie.
Uneori, iarna, că-i întuneric, îi culc și la 7. E întuneric beznă, nu se prinde nimeni! MUA HA HA HA!

Treaba asta le dă o imunitate ridicată (la ăsta micu’ e rabatabil discutabil) și o agitație scăzută. Și nouă timp de sex, de filme, de povești la bere și la vin și de somn.

Și când fac o evaluare excepție și dorm la 10, știu că nu-i cazul să mai citesc nimic, că oricum se scurg amândoi de pe cearșaful cu elastic și numai urechi pentru cartea mea nu au.

M și S.jpg

Și atunci îi masez. Cu cocos sau cu haine. Hainele pe ei. Le-am explicat că se cheamă thailandez. E de lux de atunci. Sau îi frământ pur și simplu. Sau îi mai trag de degetele de la picioare întru presopunctură. Sau trăgopunctură?

Azi le-am făcut tapping. Ce? Dabbing? Rapping?

– Vreau și eu să mă masezi!!! A zis aista mai mare, de 9 ani și 2 luni.

– Nu îi fac masaj. Îi fac tapping.

– Vreau și eu să îmi faci dabbing!!!

– Tapping. Cu t și p. Îți fac, stai să-l termin pe Ștefan.

– Sunt gelos!!!

Și i-am făcut și lui stepping din ăsta. 3 ture întregi. Și a adormit fericit. Și înainte să adoarmă a zis cu zâmbet spoit pe toată fața: mi-ai făcut rapping!!!

NU MAI POT de dragul lui când prezent, vertical, articulat, super mișto zice: Vreau atenție, vreau să fiu iubit, vreau să mă iei și pe mine în brațe!

#când_mă_fac_mare_vreau_să_fiu_Matei #ȘI_Ștefan

Love & Peace & Anagram

 

Reclame

Când răcesc

Când răcesc, o dată-n an (de fiecare dată după un episod de stres puternic), în primul rând mulțumesc.

Da da, mulțumesc.

În fine, în timp ce mi se usucă ochii și nasul și gura noaptea și nu pot respira deloc, nu-s așa prietenoasă.

RecunoștintaDar ziua sunt recunoscătoare. Corpului meu, care alege să mă pună în picioare. Și zice: „Hellooo, sunt și eu aici, mă vezi?”. Apoi mulțumesc că toxinele ies din corp așa (cu muci, cu tuse, cu junghi, cu strănut) și nu stau acolo să facă un deal sau poate chiar un munte.

Și după ce mulțumesc în gând (nu, nu vorbesc singură) scot un pistol. Nici de jucărie, nici imaginar. E doar o expresie. Scot un tir, cum ar veni.

De sare. Apă cu sare, ca să curăț bine nările. Cu un Neti Pot. E super eficientă olicica asta!

Și apoi, în tir, mai pun miere, propolis, lămâie, polen crud, coacăz negru-n supra doză. Și în pahar.

Tort

De zici că pun de-o prăjiturică acrișor-sărată. And in a way I do. Sunt mulțumită că el corpul se curăță și că m-a convins să îi dau atenție cel puțin jumătate de zi.

Hapciu! Bogdaproste! Doamne ajută! Namaste!

 

I left my soul in Bali

Am lăsat băieții la aeroport, am luat-o pe Spiridușa Aurelia dinspre Indii spre Victoriei și-acuma nu, nu o să pun dim light și stroboscop și beat de bas, cum mi-a sugerat Frumosu’. N-ai cu cine, dom’le! O să fac cel mai probabil maraton de seriale și ciocolată caldă.

Dar până una alta vreau să scriu musai despre locul în care mi-am lăsat o parte din suflet, atât cât să se bucure și să se încarce de lumină și culoare și bunătate necondiționată și mi-o transmită mie într-un fel magic peste două mări, un golf (Bengal) și un ocean. Indian.

fullsizeoutput_1ce

Doamne’ câtă iubire am simțit în Bali, căci despre insula asta cu vibrație înaltă-i vorba. Așa, prin toți porii mei, închiși și deschiși.

Și pace și împăcare și armonie.

fullsizeoutput_4ae

Cu Iubita de Andreea am fost și Draga de Crina și Curajoasa de Ana. Și cu alte 26 de femei, cu mine cu tot, venite care de te miri unde din lumea asta mare.

Au fost 10 zile pline ochi, doldora, până-în-buză cu emoții și cu activități.

fullsizeoutput_4e9

La început pur și simplu nu puteam să pășesc atât eram de fericită. Și mă trezeam într-una în pasul ștrengarului prin curtea T M, superba noastră cazare din Ubud, gazdă pentru oameni, nenumărate șopârle gecko, un șarpe lung și fricos (sau poate mai mulți), gâze mii și mii și păsări făclii.

fullsizeoutput_5dc

A, și mă mai suprindeam chițăind! De fericire și de recunoștință supremă că trăiesc experiența asta.

Și când n-am sărit în pasul ștrengarului și n-am chițăit și n-am stat cu zâmbet laaarg blocat pe față de atâta minune, am călătorit și am lucrat.

fullsizeoutput_25a

Am călătorit prin tot Ubudul în lung și-n lat, am fost la palat. La temple (la Tanah Lot-ul romantic, apoi să ne curățăm cu apă la Tirta Empul, să ne curățăm cu foc la Wira în curte -asta nu implică niciun act piromanic whatsoever, ci doar o ceremonie locală, la care am fost invitate cu iubire să participăm-, în lanurile de orez, la cascadă, la ashramuri, pe coclauri. Cu biclele.

fullsizeoutput_58d

Am dansat ecstatic cu oamenii cool de la Yoga Barn șiii, opțional, mi-am îmbrățișat monștrii și am urcat noaptea pe Vulcanul (activ) Batur. Așa cum face tot omul în timpul săptămânii, după miezul nopții. Răsăritul superb peste lacul Batur, cu vedere către Vulcanul vecin și prieten Agung a meritat fiecare dintre cei 1717 metri urcați la galop.

fullsizeoutput_5ad

Iar când n-am călătorit și n-am chițăit, ne-au ținut fetele astea din yoga, în tapping și în meditație și în cercuri, până am scos tot plânsul de-l aveam la noi, tot râsul (ei, asta nu chiar, mai avem!), tot căscatul și tot scuturatul.
Și doamneee, cât de bine e să reziști acolo tu cu tine și cu alte minuni de femei (chiar și în silent day – 12 ore – U HUUU!) și să vezi tot ce iese, tot ce vine, tot ce se spală, tot ce alege să se desprindă și tot ce apare să se înoiască.

fullsizeoutput_467

E magie, e iubire, e aur curat picurat din copaci, e armonie.

Am intrat în povestea asta incredibilă a taberelor anul trecut cu Iubita mea Lia și de atâta frumusețe mi-am promis că an de an mă voi scufunda câte o dată în câte o cultură incredibilă din care experiență unică să renasc și mai întreagă.

fullsizeoutput_625

Cu o inimă albastră PLINĂ ochi de iubire,

Maria

Unde stau copiii?

Bucureștiul is no village.

Dar uite că, bogdaproste, din ce în ce mai mulți părinți ne comportăm ca la sat.

Cum adică?

Adică punem familie de la familie și ținem copii, așa, random, spontan, fără obligații, fără carnețele de contabilitate, cu bucurie (mai ales în zilele cu soare) și de partea care scapă în lucernă și de partea care îi hrănește pe cei 3-4-5 sau câți ori fi.

Din ce în ce în ce mai mult ne trezim unii cu alții că ne luăm copiii (pe sus, cu telefon în prealabil) și le dăm răgaz celorlalți.

Voi stiți ce mișto se simte familia fără bonă, fără bunici aproape, fără frați, fără surori, fără grădină cu flori, care primește 2 ore sau chiar 2 zile de răgaz?

O MA GA! It’s AWESOME!

Și uite așa ba furăm noi doi băieți de la petrecere, cât să facem o echipă incompletă de baschet, ba găzduim două fete superbe cât mama lor merge la curs, ba scoatem altele două la masă, cât Norica Trilulica merge la o ședință decisivă dintr-un lung șir de ședințe moderat de decisive. Practic chemăm periodic unul sau doi copii și îi ținem un număr oarecare de ore la Casa O.

FIE Ștefănescu Mescu primește invitație de vacanță la țară, la Medeleni. Glumesc. La Câmpulung.
Fie îi cheamă Doru la fotbal și noi zacem împreună cu castanele sălbatice lângă teren.

Fie te sună Cosmin și ți-i cheamă pe blonzi la colb, într-o variantă alungită, de 48 de ore.

Da, da, știu, au crescut copiii și e mult mai simplu acum pentru toate părțile implicate.

That’s true! Ne e mai ușor tuturor. Dar eu mă bag, cu cojones, și la mai mici, să știți.

Ce vreau să spun: E bine, e foarte bine să poți ieși sâmbătă seara la vin cu prietenii, în Mogoșoaia. La Palat.

Cu iubire,

Mărioara

Madeleine de Segarcea. Și de Dăbuleni.

Deunăzi a lansat Mirela Petre (Suplimentu’ Creativ) o provocare.
Să scrii o moștenire-amintire (sau invers) despre bunicii tăi.

M-a uns pe suflet și am scris așa, uitându-mă la nori:

Memoria mea este în special vizuală. Amintirile care rămân cu mine sunt cele cărora le pot pune culori destul de clare.

Și amintirea asta, de pe când aveam vreo 8-9 ani, e galbenă.

Eram în curtea bunicilor mei materni. Ei doi rânduiau o șură de paie. Mare. Foarte mare șura. Cât un container galben. De-aici și culoarea minutelor ălora.

De șură sprijiniseră o scară de lemn, imperfectă, noduroasă.

Bunica stătea sus, pe șură. Ușoară, mititică. Cu ochii ăia albaștri, super vii, pe care acum îi poartă copilul meu mare.

Și bunicul stătea jos și îi tot dădea paie cu furca.

Eu stăteam cuminte și curioasă, lângă ei, lângă părul plin din anul ăla.

Și așa, dintr-o dată, mi-a venit să îi întreb cum s-au cunoscut.

Și așa, dintr-o dată, ei chiar mi-au răspuns.

Nu mai știu povestea toată. Dar când au terminat cu paiele, bunicul a sprijinit-o în brațe pe bunica coborâtă pe scară și au terminat cu vorbele:

„Mi-a spus că dacă nu îl iau, se aruncă în fața trenului.”

Țin minte că am făcut ochii mari și zâmbetul la fel – nu la gândul că bunicul chiar ar fi putut ajunge pe șine, ci în fața complicității lor și a ideii de iubire cu tot focul, cu tot prețul.

***
Am stat azi la cafea să mă gândesc de la mamaia Domnica ce mi-a rămas.
Mi-au rămas mâncărurile, e clar!
Mâncarea mea all time favorite era, de departe, ciorba de lucernă și lobodă, acrită cu aguridă și corcodușe verzi și mâncată vara cu mămăligă rece. Doamne, salivez! (Sunt o ciudată, știu.)

Apoi făcea o saramură de pui cu muuult usturoi, pe care o beam din ciușcă coaptă și ruptă o țâră la vârf. De să-ți bați copiii cu șapca! N-am înțeles niciodată vorba asta a lor. Dar poate de asta mă amuza așa tare.

***

Mai mult ca sigur mi-am amintit de toate astea acum pentru că aseară am fost la Yoga cu tema iertării la minunea asta de Andreea și am plâns o tură la gândul că nu i-am iertat pe toți, că încă țin încleșare în kilogramele din mine, că pare că am integrat tot, dar uite că nu. Că mai am de descoperit, de scos în lumină, de curățat, de iertat și iubit cu adevărat.

***

Poza asta cu mine este de la 1 an. Eram goală, nescrisă. Mă întreb ori de câte ori o văd ce era în căpușorul meu atunci și cum s-au schimbat lucrurile în 35 de ani prin prisma tuturor întâmplărilor prin care am trecut, oamenilor pe care i-am atras și tuturor amintirilor care mi-au rămas.

I made this week amazing

Săptămâna asta los copilandros au fost în prima tabără din viața lor.
Motiv de bucurie pentru ei. Și pentru noi.
Noi ne-am bucurat că-i prima lor experiență. ȘI că rămânem singuri acasă.
DA, domle’, DA. Am țopăit în gară că avem 6 zile DOAR pentru noi.

Am zgâriat tejgheaua periodic de dor, fiți fără grijă. Dar să fii student la tine în apartament la 30+ este de neprețuit.

Și am avut timp de mine. Și am avut timp de Minunat. Și am avut timp de fete.

La fete voiam să vă aduc! Din octombrie de când am fost în Thailanda, am rămas unite, în legătură, cu îmbrățișările noastre de două minute, pe care doar noi le știm. Și ne vedem periodic și asta ne dă un sat. Sunt pline de estrogen satele astea de femei. Și de iubire. Cât încape. Doamne, ce binecuvântare e să te simți atât de în siguranță, încât să te lași. Să te lași văzută, auzită, strânsă în brațe, cu toate ale tale. Cu imperfecțiunile alea, pe care îți e așa greu să le accepți. Cu dorința ta permanentă de control. Cu neîncrederea. Cu limitările. Cu lupta asta între perfecțiune și rupere. E fericire pură!

Și ieri urma să mă văd cu mândrele astea. Și făcusem casa boboc. Și aprinsesem atâtea bețișoare parfumate de mă luase amețeala.

Și pregătisem papa bun. Și apoi frumoasele mele au anulat. Acum 9 ani, vai ce m-aș fi enervat! Ieri, oh ieri m-am dezumflat puțin. După care am trimis iubire și gânduri de odihnă pentru fiecare dintre cele 3. Că păreau iubitele să aibă mare nevoie.

Și le-am așteptat pe frumoasele astelalte două, care confirmaseră. Și am mâncat. Și am băut. Și pentru adulți și pentru copii. 🙂 Și ne-am povestit. Și ne-am zâmbit.

Și la sfârșit, am scos din baie surpriza. Masca cu cu cu mimoză.

Și ne-am pus măști una alteia (doar din astea cu lapte vegetal), și ne-am masat facial (a se citi în română) și apoi capilar.
Și a fost atât de bine! Doamne! Ne-am topit fundurile (fesierii) în covorul de lână de atâta bine.

 

Și știți care-i faza cea mai mișto? Că toate astea-s gratis. Zâmbetele din toată gura, îmbrățisările astea luuungi, din toată inima, măștile astea puse cu lingurițe reci (asta costă, dar mai iau), palmele înfierbântate, care te ajută să uiți să vezi, să auzi, vorbești pentru câteva minute. Toate astea sunt FREE. Și-s doldora de iubire și de stare de bine.

Azi, sâmbătă, sunt burdușită de stare de bine. I made this week amazing! Și sunt foarte recunoscătoare!

Cu iubire,

Maria cu Bindi

Umorul lor fin

La copiii mei îmi plac 99 de chestii. Poate chiar 100.
Pe număratelea. Într-un Excel.

Dar poate cel mai mult îmi place umorul lor. Fiiin. Ușor frizzante. Perfect gustabil. Ca o pastă tartinabilă, savurată de pe un dreptunghi de pâine cu maia.

Azi am fost la Street Delivery. Și lui Matei i-a sărit în ochi un perete Code for Romania, care începea cu întrebarea: „Ce vă ține treaz noaptea?”

– Fugi și scrie repede: copiii.

Am râs. Am scris. Și m-am îndepărtat puțin.
A luat și el un marker roșu: Zahărul.

Aseară, prietenul lui Ștefan a dormit a făcut sleep over la noi.

Le-am făcut orez cu legume și au mâncat tot. NOT!
Apoi le-am făcut omletă și le-am pus alături castraveți și morcovi (aici chiar au ras tot).

Charlie: Aveți ketchup?

Ștefan: Nu avem! Nu avem nimic nesănătos.

Charlie: Dar ați zis că dimineață faceți clătite cu Nutella.

Ștefan: Nu nu nu! Cu ciocolată ecologică. Aici totul este ecologic. Laptele e ecologic, ouăle sunt ecologice, făina e ecologică. Până și pereții sunt ecologici!

Touchée! Am râs. Foarte tare. Că nu poți să te superi când se face mișto de tine într-un mod fin, frizzante și perfect gustabil!

Mă înclin, băieți mișto!