Unde stau copiii?

Bucureștiul is no village.

Dar uite că, bogdaproste, din ce în ce mai mulți părinți ne comportăm ca la sat.

Cum adică?

Adică punem familie de la familie și ținem copii, așa, random, spontan, fără obligații, fără carnețele de contabilitate, cu bucurie (mai ales în zilele cu soare) și de partea care scapă în lucernă și de partea care îi hrănește pe cei 3-4-5 sau câți ori fi.

Din ce în ce în ce mai mult ne trezim unii cu alții că ne luăm copiii (pe sus, cu telefon în prealabil) și le dăm răgaz celorlalți.

Voi stiți ce mișto se simte familia fără bonă, fără bunici aproape, fără frați, fără surori, fără grădină cu flori, care primește 2 ore sau chiar 2 zile de răgaz?

O MA GA! It’s AWESOME!

Și uite așa ba furăm noi doi băieți de la petrecere, cât să facem o echipă incompletă de baschet, ba găzduim două fete superbe cât mama lor merge la curs, ba scoatem altele două la masă, cât Norica Trilulica merge la o ședință decisivă dintr-un lung șir de ședințe moderat de decisive. Practic chemăm periodic unul sau doi copii și îi ținem un număr oarecare de ore la Casa O.

FIE Ștefănescu Mescu primește invitație de vacanță la țară, la Medeleni. Glumesc. La Câmpulung.
Fie îi cheamă Doru la fotbal și noi zacem împreună cu castanele sălbatice lângă teren.

Fie te sună Cosmin și ți-i cheamă pe blonzi la colb, într-o variantă alungită, de 48 de ore.

Da, da, știu, au crescut copiii și e mult mai simplu acum pentru toate părțile implicate.

That’s true! Ne e mai ușor tuturor. Dar eu mă bag, cu cojones, și la mai mici, să știți.

Ce vreau să spun: E bine, e foarte bine să poți ieși sâmbătă seara la vin cu prietenii, în Mogoșoaia. La Palat.

Cu iubire,

Mărioara

Madeleine de Segarcea. Și de Dăbuleni.

Deunăzi a lansat Mirela Petre (Suplimentu’ Creativ) o provocare.
Să scrii o moștenire-amintire (sau invers) despre bunicii tăi.

M-a uns pe suflet și am scris așa, uitându-mă la nori:

Memoria mea este în special vizuală. Amintirile care rămân cu mine sunt cele cărora le pot pune culori destul de clare.

Și amintirea asta, de pe când aveam vreo 8-9 ani, e galbenă.

Eram în curtea bunicilor mei materni. Ei doi rânduiau o șură de paie. Mare. Foarte mare șura. Cât un container galben. De-aici și culoarea minutelor ălora.

De șură sprijiniseră o scară de lemn, imperfectă, noduroasă.

Bunica stătea sus, pe șură. Ușoară, mititică. Cu ochii ăia albaștri, super vii, pe care acum îi poartă copilul meu mare.

Și bunicul stătea jos și îi tot dădea paie cu furca.

Eu stăteam cuminte și curioasă, lângă ei, lângă părul plin din anul ăla.

Și așa, dintr-o dată, mi-a venit să îi întreb cum s-au cunoscut.

Și așa, dintr-o dată, ei chiar mi-au răspuns.

Nu mai știu povestea toată. Dar când au terminat cu paiele, bunicul a sprijinit-o în brațe pe bunica coborâtă pe scară și au terminat cu vorbele:

„Mi-a spus că dacă nu îl iau, se aruncă în fața trenului.”

Țin minte că am făcut ochii mari și zâmbetul la fel – nu la gândul că bunicul chiar ar fi putut ajunge pe șine, ci în fața complicității lor și a ideii de iubire cu tot focul, cu tot prețul.

***
Am stat azi la cafea să mă gândesc de la mamaia Domnica ce mi-a rămas.
Mi-au rămas mâncărurile, e clar!
Mâncarea mea all time favorite era, de departe, ciorba de lucernă și lobodă, acrită cu aguridă și corcodușe verzi și mâncată vara cu mămăligă rece. Doamne, salivez! (Sunt o ciudată, știu.)

Apoi făcea o saramură de pui cu muuult usturoi, pe care o beam din ciușcă coaptă și ruptă o țâră la vârf. De să-ți bați copiii cu șapca! N-am înțeles niciodată vorba asta a lor. Dar poate de asta mă amuza așa tare.

***

Mai mult ca sigur mi-am amintit de toate astea acum pentru că aseară am fost la Yoga cu tema iertării la minunea asta de Andreea și am plâns o tură la gândul că nu i-am iertat pe toți, că încă țin încleșare în kilogramele din mine, că pare că am integrat tot, dar uite că nu. Că mai am de descoperit, de scos în lumină, de curățat, de iertat și iubit cu adevărat.

***

Poza asta cu mine este de la 1 an. Eram goală, nescrisă. Mă întreb ori de câte ori o văd ce era în căpușorul meu atunci și cum s-au schimbat lucrurile în 35 de ani prin prisma tuturor întâmplărilor prin care am trecut, oamenilor pe care i-am atras și tuturor amintirilor care mi-au rămas.

I made this week amazing

Săptămâna asta los copilandros au fost în prima tabără din viața lor.
Motiv de bucurie pentru ei. Și pentru noi.
Noi ne-am bucurat că-i prima lor experiență. ȘI că rămânem singuri acasă.
DA, domle’, DA. Am țopăit în gară că avem 6 zile DOAR pentru noi.

Am zgâriat tejgheaua periodic de dor, fiți fără grijă. Dar să fii student la tine în apartament la 30+ este de neprețuit.

Și am avut timp de mine. Și am avut timp de Minunat. Și am avut timp de fete.

La fete voiam să vă aduc! Din octombrie de când am fost în Thailanda, am rămas unite, în legătură, cu îmbrățișările noastre de două minute, pe care doar noi le știm. Și ne vedem periodic și asta ne dă un sat. Sunt pline de estrogen satele astea de femei. Și de iubire. Cât încape. Doamne, ce binecuvântare e să te simți atât de în siguranță, încât să te lași. Să te lași văzută, auzită, strânsă în brațe, cu toate ale tale. Cu imperfecțiunile alea, pe care îți e așa greu să le accepți. Cu dorința ta permanentă de control. Cu neîncrederea. Cu limitările. Cu lupta asta între perfecțiune și rupere. E fericire pură!

Și ieri urma să mă văd cu mândrele astea. Și făcusem casa boboc. Și aprinsesem atâtea bețișoare parfumate de mă luase amețeala.

Și pregătisem papa bun. Și apoi frumoasele mele au anulat. Acum 9 ani, vai ce m-aș fi enervat! Ieri, oh ieri m-am dezumflat puțin. După care am trimis iubire și gânduri de odihnă pentru fiecare dintre cele 3. Că păreau iubitele să aibă mare nevoie.

Și le-am așteptat pe frumoasele astelalte două, care confirmaseră. Și am mâncat. Și am băut. Și pentru adulți și pentru copii. 🙂 Și ne-am povestit. Și ne-am zâmbit.

Și la sfârșit, am scos din baie surpriza. Masca cu cu cu mimoză.

Și ne-am pus măști una alteia (doar din astea cu lapte vegetal), și ne-am masat facial (a se citi în română) și apoi capilar.
Și a fost atât de bine! Doamne! Ne-am topit fundurile (fesierii) în covorul de lână de atâta bine.

 

Și știți care-i faza cea mai mișto? Că toate astea-s gratis. Zâmbetele din toată gura, îmbrățisările astea luuungi, din toată inima, măștile astea puse cu lingurițe reci (asta costă, dar mai iau), palmele înfierbântate, care te ajută să uiți să vezi, să auzi, vorbești pentru câteva minute. Toate astea sunt FREE. Și-s doldora de iubire și de stare de bine.

Azi, sâmbătă, sunt burdușită de stare de bine. I made this week amazing! Și sunt foarte recunoscătoare!

Cu iubire,

Maria cu Bindi

Umorul lor fin

La copiii mei îmi plac 99 de chestii. Poate chiar 100.
Pe număratelea. Într-un Excel.

Dar poate cel mai mult îmi place umorul lor. Fiiin. Ușor frizzante. Perfect gustabil. Ca o pastă tartinabilă, savurată de pe un dreptunghi de pâine cu maia.

Azi am fost la Street Delivery. Și lui Matei i-a sărit în ochi un perete Code for Romania, care începea cu întrebarea: „Ce vă ține treaz noaptea?”

– Fugi și scrie repede: copiii.

Am râs. Am scris. Și m-am îndepărtat puțin.
A luat și el un marker roșu: Zahărul.

Aseară, prietenul lui Ștefan a dormit a făcut sleep over la noi.

Le-am făcut orez cu legume și au mâncat tot. NOT!
Apoi le-am făcut omletă și le-am pus alături castraveți și morcovi (aici chiar au ras tot).

Charlie: Aveți ketchup?

Ștefan: Nu avem! Nu avem nimic nesănătos.

Charlie: Dar ați zis că dimineață faceți clătite cu Nutella.

Ștefan: Nu nu nu! Cu ciocolată ecologică. Aici totul este ecologic. Laptele e ecologic, ouăle sunt ecologice, făina e ecologică. Până și pereții sunt ecologici!

Touchée! Am râs. Foarte tare. Că nu poți să te superi când se face mișto de tine într-un mod fin, frizzante și perfect gustabil!

Mă înclin, băieți mișto!

Înotătorii magici

Anul trecut eu am voluntariat pentru Swimathon București.
Și băieții mei frumoși (3 din 3) au voluntariat și ei.
Marian și Matei au intrat la apă și au strâns bani. Iar Ștefănescu Mescu Pescu a donat.
Și-a scuturat pușculița, practic.

După ce m-a blagoslovit (din rusescul влaгocлo) că o să îl facă de râs copiii poloiști și că în ce l-am băgat și că aș putea elegant să mă evapor din raza lui vizuală cu sprayulețul meu cu magneziuț cu tot, Iubitu’ Frumos a ieșit, a învins și a spus că vine și anul acesta!

Și-a venit, cu alți prieteni magici cu tot! ❤ Și anul ăsta înoată și strânge bani pentru Swimathonul însuși, ca alte 24 de proiecte minunate să strângă bani la rândul lor.

Vă invit cu iubire să intrați și să donați aici: https://bit.ly/2LHpgZ1

Înotul este doar un pretext. Și-o joacă ce poate schimba viața pe termen scurt sau mediu.

7 săptămâni și 2 zile

Pe 2 mai am dat refresh site-ului Synevo până mi-a amorțit degetul arătător de la mâna dreaptă.
După 20.00 a ieșit. Era 39. BHCG-ul era 39.
O, doamne! Eram însărcinată pentru a treia oară în viață. O, doamne! Îmi bătea inima de-o simțeam sub tricou.
I-am dat mesaj frumosului să îl întreb când ajunge. A venit. I-am zis. Eu m-am așezat pe canapea. Și-am plâns 30 de minute, cu un zâmbet tâmp pe față.
El mi-a înșirat 30 de minute, tot cu zâmbet tâmp, cum urma să ni se schimbe, din nou, viața.
Bărbații aștia minunați!

Ne-am fâțâit, ne-am răzgândit, ne-am întors și într-un final le-am spus copiilor.

Ei, dacă au aflat ei, a aflat toată școala. Dar măcar s-au bucurat. Vai, ce s-au bucurat!

– Unde o să doarmă Tudor?

– Cine e Tudor, Matei?

– Frate-miu ăsta nou.

– Dacă e băiat sau fată, asta nu putem încă să știm. Dar în patul mare o să doarmă.

***

– Mama, știi ce?

– Ce, Ștefan?

– Eu abia aștept să mai avem un copil!

– De ce?

– Eu nu m-am putut vedea pe mine cum cresc și vreau să văd un copil cum crește, etapă cu etapă.

(Câți ani ai tu, din nou?)

Și eu abia așteptam să îl văd cum crește bucată cu bucată. Pe cât eram de conștienți de tot ce vine, pe atât eram de fericiți.
Și vai cum așteptam ecografia din 24 mai. Să auzim o inimă, poate, să vedem că totul e bine, bine, bine.

Dar miercuri a început rău, rău, rău. Și a început să plece sarcina noastră dragă. Și-a plecat. Și-a plecat. Și pleacă și azi, iubita de ea.
Miercuri, joi și vineri m-am plimbat du-te vino între negare și plapumă.
Ba mă mințeam schizoid, ba plângeam de-mi umflam pleoapele.

Apoi, joi seara, m-am obligat să merg la meditație. Știam că acolo nu am unde să fug.
Și-așa a fost. Și m-a ajutat enorm să mai plâng o tură bună și să vizualizez (cum se potrivesc de multe ori cuvintele Andreei cu sala sau poate sala se potrivește cu vorbele ei) că sufletul mic mic mic pleacă în lumină. Că noi suntem în pace. Că am o familie iubitoare. Că am o familie sănătoasă. Că am o familie abundentă.

M-au ajutat apoi enorm Iubitul Meu (e o stâncă Bunul Ăsta), Fetele-Dragi, Timpul, Plânsul. Și Bunătatea-Absolut-Necondiționată a oamenilor care nu știau nimic.
O vânzătoare mi-a făcut cadou un pachet de șervețele. Apoi și-a amintit că am doi copii și mi-a dat două. Un băiat mi-a cărat bicicleta, fără să mă întrebe nimic. Andreea mi-a făcut cadou un dreamcatcher curcubeu. Draga de Lola mi-a trimis ciocolată făcută de ea și Dragul de Ramon.

Bunătatea asta supremă, necondiționată, necerută, neîntrevăzută este ca o pernă caldă cu sare așezată pe pântec.

Și m-a alinat incredibil.

M-a alinat și să plantez o hortensie albă și să mă rog pentru suflet să meargă în lumină. M-a alinat și să fac o lumânare cu flori de soc. Pentru că a soc și tei mirosea atunci. M-a alinat și să sortez, să triez, să repar. Măcar ceva să fie reparat.

M-a alinat să nu bag nimic sub preș.

Nu mi-am plâns tot plânsul. Sunt convinsă că o să mai apară de te miri unde.
Dar îmi revin, pentru că nu am prea multe alte căsuțe cu opțiuni.
Și trimit iubire nesfârșită către femeile care au pierdut un suflet mic mic mic la 7 săptămâni, la 5 luni, la 9 luni, la naștere sau mai apoi.

Dansam cu ochii închiși, în altă lume

Din întinderea aia în 17 nuanțe de noapte, 30 de metri se retrăgeau dimineața.
Iar noi 10, cu ochii abia deschiși după somn și spălat molcom pe dinți, ne spuneam bună dimineața și coboram în Golful cu Reflux. Fără gaze. Golful Thailandei. Ocean îi spuneam noi. Părea mai grandios.
Aveam burțile goale. Și inimile pline. Pline.

Și într-o limbă de 30 de metri de pâmănt moale, dansam 30 de minute cu ochii închiși.
Fluide, pufoase, ușoooare, colorate. Așa de colorate, că poate ne-ar fi putut vedea cei din Ang Thong National Marine Park.

Dumnezeule! Să dansezi până uiți mai tot în afară de prenume, pe o muzică ieșită exact cât trebuie dintr-o boxă cât pântecul Liei…
Din altă lume! Dintr-un vis în care vrei să te întorci over and over and over again.

Când nu pot dansa până la extaz în Golful Thailandei (aici la București avem dUar Dâmbovița River și câteva bălți în carosabil) mă închid în bucătăria mea mititică și dansez ca și cum nimeni nu m-ar vedea. (Chiar nu mă vede nimeni.)

Fericirea e în noi. În fiecare. Și cheia tot acolo.

L❤O💚V💙E💛