Umorul lor fin

La copiii mei îmi plac 99 de chestii. Poate chiar 100.
Pe număratelea. Într-un Excel.

Dar poate cel mai mult îmi place umorul lor. Fiiin. Ușor frizzante. Perfect gustabil. Ca o pastă tartinabilă, savurată de pe un dreptunghi de pâine cu maia.

Azi am fost la Street Delivery. Și lui Matei i-a sărit în ochi un perete Code for Romania, care începea cu întrebarea: „Ce vă ține treaz noaptea?”

– Fugi și scrie repede: copiii.

Am râs. Am scris. Și m-am îndepărtat puțin.
A luat și el un marker roșu: Zahărul.

Aseară, prietenul lui Ștefan a dormit a făcut sleep over la noi.

Le-am făcut orez cu legume și au mâncat tot. NOT!
Apoi le-am făcut omletă și le-am pus alături castraveți și morcovi (aici chiar au ras tot).

Charlie: Aveți ketchup?

Ștefan: Nu avem! Nu avem nimic nesănătos.

Charlie: Dar ați zis că dimineață faceți clătite cu Nutella.

Ștefan: Nu nu nu! Cu ciocolată ecologică. Aici totul este ecologic. Laptele e ecologic, ouăle sunt ecologice, făina e ecologică. Până și pereții sunt ecologici!

Touchée! Am râs. Foarte tare. Că nu poți să te superi când se face mișto de tine într-un mod fin, frizzante și perfect gustabil!

Mă înclin, băieți mișto!

Înotătorii magici

Anul trecut eu am voluntariat pentru Swimathon București.
Și băieții mei frumoși (3 din 3) au voluntariat și ei.
Marian și Matei au intrat la apă și au strâns bani. Iar Ștefănescu Mescu Pescu a donat.
Și-a scuturat pușculița, practic.

După ce m-a blagoslovit (din rusescul влaгocлo) că o să îl facă de râs copiii poloiști și că în ce l-am băgat și că aș putea elegant să mă evapor din raza lui vizuală cu sprayulețul meu cu magneziuț cu tot, Iubitu’ Frumos a ieșit, a învins și a spus că vine și anul acesta!

Și-a venit, cu alți prieteni magici cu tot! ❤ Și anul ăsta înoată și strânge bani pentru Swimathonul însuși, ca alte 24 de proiecte minunate să strângă bani la rândul lor.

Vă invit cu iubire să intrați și să donați aici: https://bit.ly/2LHpgZ1

Înotul este doar un pretext. Și-o joacă ce poate schimba viața pe termen scurt sau mediu.

7 săptămâni și 2 zile

Pe 2 mai am dat refresh site-ului Synevo până mi-a amorțit degetul arătător de la mâna dreaptă.
După 20.00 a ieșit. Era 39. BHCG-ul era 39.
O, doamne! Eram însărcinată pentru a treia oară în viață. O, doamne! Îmi bătea inima de-o simțeam sub tricou.
I-am dat mesaj frumosului să îl întreb când ajunge. A venit. I-am zis. Eu m-am așezat pe canapea. Și-am plâns 30 de minute, cu un zâmbet tâmp pe față.
El mi-a înșirat 30 de minute, tot cu zâmbet tâmp, cum urma să ni se schimbe, din nou, viața.
Bărbații aștia minunați!

Ne-am fâțâit, ne-am răzgândit, ne-am întors și într-un final le-am spus copiilor.

Ei, dacă au aflat ei, a aflat toată școala. Dar măcar s-au bucurat. Vai, ce s-au bucurat!

– Unde o să doarmă Tudor?

– Cine e Tudor, Matei?

– Frate-miu ăsta nou.

– Dacă e băiat sau fată, asta nu putem încă să știm. Dar în patul mare o să doarmă.

***

– Mama, știi ce?

– Ce, Ștefan?

– Eu abia aștept să mai avem un copil!

– De ce?

– Eu nu m-am putut vedea pe mine cum cresc și vreau să văd un copil cum crește, etapă cu etapă.

(Câți ani ai tu, din nou?)

Și eu abia așteptam să îl văd cum crește bucată cu bucată. Pe cât eram de conștienți de tot ce vine, pe atât eram de fericiți.
Și vai cum așteptam ecografia din 24 mai. Să auzim o inimă, poate, să vedem că totul e bine, bine, bine.

Dar miercuri a început rău, rău, rău. Și a început să plece sarcina noastră dragă. Și-a plecat. Și-a plecat. Și pleacă și azi, iubita de ea.
Miercuri, joi și vineri m-am plimbat du-te vino între negare și plapumă.
Ba mă mințeam schizoid, ba plângeam de-mi umflam pleoapele.

Apoi, joi seara, m-am obligat să merg la meditație. Știam că acolo nu am unde să fug.
Și-așa a fost. Și m-a ajutat enorm să mai plâng o tură bună și să vizualizez (cum se potrivesc de multe ori cuvintele Andreei cu sala sau poate sala se potrivește cu vorbele ei) că sufletul mic mic mic pleacă în lumină. Că noi suntem în pace. Că am o familie iubitoare. Că am o familie sănătoasă. Că am o familie abundentă.

M-au ajutat apoi enorm Iubitul Meu (e o stâncă Bunul Ăsta), Fetele-Dragi, Timpul, Plânsul. Și Bunătatea-Absolut-Necondiționată a oamenilor care nu știau nimic.
O vânzătoare mi-a făcut cadou un pachet de șervețele. Apoi și-a amintit că am doi copii și mi-a dat două. Un băiat mi-a cărat bicicleta, fără să mă întrebe nimic. Andreea mi-a făcut cadou un dreamcatcher curcubeu. Draga de Lola mi-a trimis ciocolată făcută de ea și Dragul de Ramon.

Bunătatea asta supremă, necondiționată, necerută, neîntrevăzută este ca o pernă caldă cu sare așezată pe pântec.

Și m-a alinat incredibil.

M-a alinat și să plantez o hortensie albă și să mă rog pentru suflet să meargă în lumină. M-a alinat și să fac o lumânare cu flori de soc. Pentru că a soc și tei mirosea atunci. M-a alinat și să sortez, să triez, să repar. Măcar ceva să fie reparat.

M-a alinat să nu bag nimic sub preș.

Nu mi-am plâns tot plânsul. Sunt convinsă că o să mai apară de te miri unde.
Dar îmi revin, pentru că nu am prea multe alte căsuțe cu opțiuni.
Și trimit iubire nesfârșită către femeile care au pierdut un suflet mic mic mic la 7 săptămâni, la 5 luni, la 9 luni, la naștere sau mai apoi.

Dansam cu ochii închiși, în altă lume

Din întinderea aia în 17 nuanțe de noapte, 30 de metri se retrăgeau dimineața.
Iar noi 10, cu ochii abia deschiși după somn și spălat molcom pe dinți, ne spuneam bună dimineața și coboram în Golful cu Reflux. Fără gaze. Golful Thailandei. Ocean îi spuneam noi. Părea mai grandios.
Aveam burțile goale. Și inimile pline. Pline.

Și într-o limbă de 30 de metri de pâmănt moale, dansam 30 de minute cu ochii închiși.
Fluide, pufoase, ușoooare, colorate. Așa de colorate, că poate ne-ar fi putut vedea cei din Ang Thong National Marine Park.

Dumnezeule! Să dansezi până uiți mai tot în afară de prenume, pe o muzică ieșită exact cât trebuie dintr-o boxă cât pântecul Liei…
Din altă lume! Dintr-un vis în care vrei să te întorci over and over and over again.

Când nu pot dansa până la extaz în Golful Thailandei (aici la București avem dUar Dâmbovița River și câteva bălți în carosabil) mă închid în bucătăria mea mititică și dansez ca și cum nimeni nu m-ar vedea. (Chiar nu mă vede nimeni.)

Fericirea e în noi. În fiecare. Și cheia tot acolo.

L❤O💚V💙E💛

Îmi place de tine. Foarte tare!

De ani de zile mă caut. Mă tot caut. Să fie vreo 9 deja. De când îl aveam pe Matei cel Bun în uter.
Și mă văd. Alternativ și convențional. M-am prins eu atunci când creștea abdomenul și pielea de pe el se întindea (ne)măsurat că ăsta o să fie cel mai mișto proiect al meu, dar c-o să aibă și cele mai multe butoane. Mai ceva ca mașina de scris pe care mi-au dăruit-o Nașii Conașii.
Am știut, nu știu cum, instinctiv, c-aș face bine să mă vindec bucată cu bucată, ca să-l primesc pe cel mai minunat dintre noi printre noi.
Și-apoi au devenit doi. Să te ții. Sunt așa de diferiți copiii ăștia! Crescuți de aceiași doi oameni. La fel. Sau oarecum la fel. (Cu anii, ne-am făcut și noi ca vinul.)
Dar în câteva privințe sunt fix asemănători!
Sunt LIBERI. Liberi. L I B E R I. Unde liberi nu înseamnă că fac ce vor.
Înseamnă doar că au niște rădăcini pe care le ADOR! Le văd. Dacă închid ochii, le văd! Le văd culoarea, grosimea și forma.
Sunt liberi adică știu ce vor. O, cum știu ce vor.
Sunt liberi pentru că au aripi. Sau trotinete pe 2 sau 4 roți. Sau biciclete, cu căști cu Star Wars la pachet cu tot.
Sunt liberi, adică sunt SOARE! Nu știu să citesc aure. Încă. Dar pun pariu că a lor este roz sau verde crud. Turquoise sau verde brotăcel, rebel.
Sunt liberi pentru că sunt drepți. Drepți. Nu i-am văzut mai niciodată plecați. Mai puțin când sunt culcați. Sunt semeți. O, cum îi ador așa semeți!
Sunt liberi pentru că sunt puternici. Au plâns așa de mult ori de câte ori au avut nevoie, încât sunt puternici ori de câte ori aleg.
Sunt liberi pentru că sunt descurcăreți. Și iubăreți. Spontani. Băieții lu’ tata. Când nu torc ca Max în poala lu’ mama.
Sunt liberi pentru că știu să râdă din ambii plămâni. Și cu aproape lacrimi de sub ambele pleoape. Și, vai, ce mișto sunt că mă trag și pe mine în asta! Un, son, chi, roku, zoku, moku, tikararachi!

 

– Îmi place de tine, Ștefan! Îmi place FOARTE foarte tare de tine!

– De ce? (Și-a fugit de pe marginea apei în poală.)

– Pentru că ești liber, pentru că ești solar, pentru că ești creativ, pentru că ești foarte prezent în tot ceea ce faci, pentru că ești hotărât să obții ce vrei.
Și pe măsură ce creștea enumerarea, intra și mai adânc în burta mea.

Vă mulțumesc, Mare și Mic Blond! Mă înclin până la pământ!

Hashtag: NU există prea multă iubire, prea mult respect, prea mult „în brațe” și prea mult timp pentru copiii noștri.

 

Totul pentru endorfine

Una dintre primele poze cu mine este făcută la 7 ani, în tabăra din Poiana Soarelui.
Eram pe un tobogan. Aveam umerii lăsați, părul scurt, pantaloni la fel. Și tricou. Nu știu sigur dacă țineam și degetul în gură. Poate doar unul imaginar.
Încrederea mea în mine era la 0 și feminitatea la 1%.
Și asta a ținut mult timp. Foarte mult.
În V-VIII eram cea mai bună prietenă a băieților din clasa mea. Și atât. Așa de bună, că la unul dintre banchete mi s-a părut sexi să îmi pun o salopetă mecanic-style.
Apoi, în anul I de facultate l-am cunoscut pe Radu. Care era așa, ca un Dumnezeu. Și Radu mi-a introdus, fără să știe, peste toate cele de mai sus, un penibilometru.
Se mișcă X așa și vorbește pițigăiat, pac sare acul.
Își pune Y urechiușe de Minnie și șalvari roșii, OMG.
Târziu m-am prins că trăgeam după mine de niște ani aparatul ăsta de măsurat situații ridicole (?) și pe mine, în jos, după el.
Ani de zile n-aș fi ieșit dintr-o situație standard, cu control full din partea mea, nu, nu, nu.
Noroc că au venit Sofocleii în viața mea și m-au învățat ce-i aia joacă și trai pe bune.
Și încet-încet am relaxat tot. Am relaxat umerii. Am relaxat sfaturile. Am relaxat NU-urile (mai puțin alea care cu adevărat contează), am relaxat îndârjirea pentru trecutul meu. Am relaxat perineul. Da, da. Ăla pe care, ori de câte ori nu suntem în noi, îl strângem de zici că avem o piatră-de-acvariu-de-broască-țestoasă de purtat.

Și cu cât creștea relaxarea, cu atât creștea și pacea.
Cu cât dispărea acul penibilului, cu atât se dospea joaca hohotită.
Și cu cât mă auzeam pe mine mai bine, cu atât mai departe de asteroidul meu cu vulcan și trandafir puteam pleca.

Atât de departe, încât 3 frici paralizante, încet-încet fură dezghețate.
Frica de înălțimi.
Frica de ape cu fund necunoscut.
Frica de dans.
Ce prostie mai e și asta? Ați putea spune de sub tichie.
Ei bine, sunt fricile mele. Și le iau în serios.
Le scot în mod responsabil în afara zonei de confort! Și VAI, v-a-i, vaaai, cât poate fi de bine!

Totul pentru endorfine
Știți, dacă mi-ar fi spus cineva în 2017, nu mai târziu de primăvară, să spunem, că în 2018 o să dansez marțea 2 ore cu Paul Dunca (și Andreea Belu, Andreea Novac, Mihaela Dancs și Ioana Marchidan), până ce respirațiile o să îmi izbucnească singure din gât și la sfârșit o să mai fac și karaoke pe Oasis cu un zâmbet cât o șesime din față, aș fi râs zgomotos. Foarte zgomotos.
But you know what? I LOVE it. Sunt așa, ca un copil, care nu încetează să se „mireze” de cât de MIȘTO poate fi o seară din timpul săptămânii când mergi la joacă la CNDB.
Sau un an (sau o viață) when you just LET GO!

wherethemagichappens
Inspirăm adânc. Expirăm adânc. Release!
The MAGIC starts where our comfort zone ends.

Sursă foto: reallifecoaching.net

Cortul roșu

Despre cum am cunoscut-o pe Lioara Piersicoara am mai scris puțin în timp, dar despre retreatul nostru de feminitate din Thailanda n-am apucat să scriu niciodată.
De cele mai multe ori, în timp ce culc copiii îmi fuge mintea la ale mele și într-una dintre serile trecute mi-a fugit mintea la fetele mele și la Koh Samui și Ko Pha Ngan și am zis să îi dau bice.

Pe Lioara Piersicoara am cunoscut-o la o seară de Ou de jad, în 2016. Mi-am găsit și eu la ce s-o cunosc! Subiect facil, nu glumă. Dar dacă la plecarea de acasă nu știam cum să mă mai împiedic, la întoarcere nu știam cum să mai plutesc!

Apoi a urmat cadoul meu de Crăciun: un weekend de descoperire feminină. Și am mers la Iași și doamneee cât de bine m-am simțit! Am zburat! (Chiar am zburat la întoarcere către casă, dar nu asta vreau să spun.)

Și apoi dacă nu am dat ocol în jurul ideii cu tabăra din Thailanda! Vai, am contemplat-o din toate unghiurile: Dar nu se cade, dar nu am dreptul, dar e prea mult, dar e prea scump, dar e departe, dar ce-o să zică mama, dar ce-o să zică soacra, dar cum va fi cu dorul. Până când acela mai deștept dintre noi (a.k.a. Iubitu’) a pus piciorul în prag și vâjș am fost!
Și a fost momentul ăla: Înainte de Thailanda și după Thailanda.


Pentru mine a fost un șoc pe multe straturi. Nu părăsisem niciodată continentul, știam despre mine că mă RUPE dorul de ai mei după 3 zile, știam ce-o să ne scuture domnița Lia și îmi cam tzâtzâia fundul, eram muuult scoasă din zona mea de confort.
Așa că… am stat pe capul frumoaselor mele Ana și Laura până le-am convins să mergem cu toatele.
Și sper să zică și ele ca și mine că a fost cea mai bună idee a anului 2017.

Țin minte că atunci când am ajuns în prima zi m-au bombardat mirosuri, nuanțe și sunete pe care nu le mai surprinsesem niciodată, laolaltă, în jurul corpului meu.
Și apoi au început să vină mândrele, una câte una, ba din Doha, ba de pe continent, până ne-am adunat cu toatele, mai întâi la apus, la un pahar de vin și mai apoi la mic dejun în formulă chiar completă.
Și a început o nebunie de poveste întinsă pe 10 zile pentru 10 fete!


Și parcă Lia era vrăjitoarea bună care mai punea un vreasc pe focul nostru, mai punea o plantă în poțiune, mai regla o aură și lucrurile curgeau atât de liiin și noi ne plimbam zilnic într-un carusel de emoții de toate culorile, într-un mod cât se poate de firesc.
Se întâmplau atât de multe într-o zi, încât a doua seară, când (dacă nu picam frântă la 10) voiam să scriu în jurnal, era musai să mă consult cu Anușca-Telegușca-Colegă-de-Pat-și-Cameră.

– Anuță, da’ ieri unde am fost? Da’ ieri ce am făcut?
– Păi am fost și acolo și acolo și acolo. Și ne-am dat și cu jeepul și am mers și la piață și am cumpărat și fuste de înveselesc orice iarnă bucureșteană și am mâncat și pe cel mai frumos acoperiș din Koh Samui și am primit masaj thailandez de la cele mai pricepute mâini din zonă.
O, doamne, doamne! Da’ câte nu făceam într-o zi!
Am pictat batice, am admirat maimuțe (da, da!) la câțiva metri de noi, am trăit cu șopârle în cameră (care ne mâncau țânțarii, nu și pe noi!). Ne-am trezit la 5.45 deși promisesem că nu ne trezim până la 10. Am luat și insula superbă la picior și la aparatul foto.
Vai, câte amintiri de ținut pentru totdeuna pe suflet!


Și țin minte că în penultima zi, la unul dintre ultimele exerciții din Prana Hall, când fețele noastre erau întinseee și relaxate și senine și pline de pace, mi-a venit să plâng tare. Că se termină, că plec, că n-o să mai am.

După care Lia ne-a schimbat perspectiva. Și-a devenit despre „Thailanda a fost doar începutul!”.

Și nu, nu m-am ținut de toate activitățile mele zilnice pe care mi le stabilisem în jurnal.

Dar DA, am păstrat legătura cu minunatele din Thailanda și avem o petrecere la fiecare dintre noi acasă, cu rândul, cel puțin o dată pe lună. La Miha de 2 ori, că așa e ea. 🙂
Și DA sunt prezentă și conștientă în actul mâncării de mult mai multe ori.
Și DA spun NU și STOP mult mai des, pentru că îmi ascult bine corpul și nu mai trag de el.
Și DA am ajuns la yoga din ianuarie după ce un an mă fâțâisem că ce frumos ar fi. (Și este splendid la yoga!)
Și DA am ajuns la dans în februarie, după ce m-am gândit înghețată, paralizată că vai, ce aș iubi.
Și DA o să mă duc să dansez cu toată ființa mea în Corfu, ca să mă scutur o dată (nu pentru totdeauna) de frica mea de dans (și de penibil).
Și DA nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat ACUM dacă nu m-aș fi vindecat încă puțin și dacă nu aș fi avut 18 mâini care să mă țină, 18 ochi care să mă vadă și tot atâtea urechi care să mă asculte fără să îmi dea vreun singur sfat.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate astea! Și pentru reginele astea proaspete și bune din viața mea.

Și vă „trimit” cu iubire în următorul retreat al Liei, de acum din primăvară, într-un loc magic. În care o să ajung și eu curând.
Na, că am trimis și intenția în lume! 🙂

Cu iubire,
Maria. Cu ia.