Cum să-și lase copilul să moară???

Băieților le-am citit vreo 9 ani de zile, aproximativ 300 de seri pe an.

Și tata’ lor când nu am putut eu. <3 

Nu știu cât de mult i-a ajutat, pentru că nu este niciunul vreun mare cititor, dar pur și simplu nu aș fi putut face altfel.

Mi se pare că Bogăția pe care o poate aduce o carte bună în Universul tău psihologic, nu se compară cu nimic.

Și chiar dacă au rămas doar cu amintirile (de cuibărit, de miros, de intonație, de emoții, de întrebări, de întors pagina – țin minte și acum că Matei se așeza tot timpul în dreapta…), tot mi se pare un câștig Enorm.

Când ne-a ales Ana pe noi, mi-am frecat palmele încă din primele luni, gândindu-mă că ABIA aștept să îi citesc. Chiar nu mai știu cu ce am început (ceva de la Eric Carle), dar mi-am dat seama ușor că Anuța e a professional!

SOARBE tot! Și înțelege fantastic de mult. Acum îi citesc Minunea (băieților le-am citit-o pe la 9 ani ai lui Matei) și mă urmărește la paragraf. Cu niște întrebări care mă lasă cu zâmbetul pe buze.

Aseară Iubita Noastră Alexandra a făcut IAR Magie în comunitatea în care locuim și trăim și a adunat copiii la biblioteca comunitară să le citim.

Mi-a revenit mie Onoarea și Bucuria să citesc, iar Ana a fost, firește, lipită. Asta și pentru că baby Chris luase un picior și a fost la modul: Oi fi tu Adorabil, dar vezi că mama asta e A MEA!

Am citit o carte despre Bunătate, una despre Ordine (zici că știa Alexandra că o să citesc eu!) și una despre depășirea limitelor. Aici mai am de lucru.

„Țup. Imposibil e doar un cuvânt” de Alex Donovici a fost a treia, pe care nu am reușit să o terminăm.

Și zici că poate nu prind tot copiii ăștia… N-ai să vezi. Cu toată hărmălaia, Ana a prins toată bucata citită și seara, la culcare, dă-i lacrimi:

• Mama, cum este posibil așa ceva??? Cum e posibil să își lase copilul în spate??? Putea să facă ceva, ORICE, să o care în brațe, să găsească o soluție, dar cum să o lase să moară? Cum?
• Iubita Mea Bună!!! (NU i-am spus că e doar o poveste și că nimic nu este adevărat. Pentru că nu ar fi fost deloc corect din partea mea. Viața viață cuprinde numeroase drame așa!)
  Mă gândesc că a fost o decizie ÎNGROZITOR de grea pentru pasăre. Să aleagă între a muri toți 7 sau a se salva 6. Tu cum te-ai simțit când am citit partea aia?
• Tristă. Foarte tristă.

Și apoi mi-a descris sentimentul de neputință.

• Te înțeleg, Iubire! Sunt aici lângă tine. Și dimineață o să fiu tot aici lângă tine. Și o să fiu în spatele tău atât timp cât ai nevoie. (Și în mintea mea am pus și o rugăciune pentru asta!)
• Toată viața!
• Într-un fel, da. Dar în alte feluri nu… O să vrei tu să te separi de tata și de mine la un moment dat. Să pleci în lume. Să ai familia ta. Poate vei avea copiii tăi și o s-o iei de la capăt, dar de unde sunt eu acum.
• Vreau să trăiești 1.000 de ani, mama! Și să nu mă despart niciodată de tine.
• Iubire bună! 1.000 n-o să trăiesc în viața asta. Dar și eu vreau să prindem cât mai mult timp Frumos Împreună.

Nu știu cât de mult ajută cărțile. Nu am un excel pentru asta.

Dar chiar dacă rămânem doar cu amintirile (de cuibărit, de miros, de intonație, de emoții, de întrebări, de întors pagina, de plâns, de râs) tot mi se pare un câștig ENORM.

Și cum spuneam la finalul unei Constelații: DACĂ mi-ar sta în Putere, v-aș netezi fiecare pas, să vă fie Drumul Extraordinar de Lin. Dar nu îmi stă. Așa că o să accept și primesc Viața cu toate ale ei. Pentru mine și pentru voi, Iubiții Mei!