Totul pentru endorfine

Una dintre primele poze cu mine este făcută la 7 ani, în tabăra din Poiana Soarelui.
Eram pe un tobogan. Aveam umerii lăsați, părul scurt, pantaloni la fel. Și tricou. Nu știu sigur dacă țineam și degetul în gură. Poate doar unul imaginar.
Încrederea mea în mine era la 0 și feminitatea la 1%.
Și asta a ținut mult timp. Foarte mult.
În V-VIII eram cea mai bună prietenă a băieților din clasa mea. Și atât. Așa de bună, că la unul dintre banchete mi s-a părut sexi să îmi pun o salopetă mecanic-style.
Apoi, în anul I de facultate l-am cunoscut pe Radu. Care era așa, ca un Dumnezeu. Și Radu mi-a introdus, fără să știe, peste toate cele de mai sus, un penibilometru.
Se mișcă X așa și vorbește pițigăiat, pac sare acul.
Își pune Y urechiușe de Minnie și șalvari roșii, OMG.
Târziu m-am prins că trăgeam după mine de niște ani aparatul ăsta de măsurat situații ridicole (?) și pe mine, în jos, după el.
Ani de zile n-aș fi ieșit dintr-o situație standard, cu control full din partea mea, nu, nu, nu.
Noroc că au venit Sofocleii în viața mea și m-au învățat ce-i aia joacă și trai pe bune.
Și încet-încet am relaxat tot. Am relaxat umerii. Am relaxat sfaturile. Am relaxat NU-urile (mai puțin alea care cu adevărat contează), am relaxat îndârjirea pentru trecutul meu. Am relaxat perineul. Da, da. Ăla pe care, ori de câte ori nu suntem în noi, îl strângem de zici că avem o piatră-de-acvariu-de-broască-țestoasă de purtat.

Și cu cât creștea relaxarea, cu atât creștea și pacea.
Cu cât dispărea acul penibilului, cu atât se dospea joaca hohotită.
Și cu cât mă auzeam pe mine mai bine, cu atât mai departe de asteroidul meu cu vulcan și trandafir puteam pleca.

Atât de departe, încât 3 frici paralizante, încet-încet fură dezghețate.
Frica de înălțimi.
Frica de ape cu fund necunoscut.
Frica de dans.
Ce prostie mai e și asta? Ați putea spune de sub tichie.
Ei bine, sunt fricile mele. Și le iau în serios.
Le scot în mod responsabil în afara zonei de confort! Și VAI, v-a-i, vaaai, cât poate fi de bine!

Știți, dacă mi-ar fi spus cineva în 2017, nu mai târziu de primăvară, să spunem, că în 2018 o să dansez marțea 2 ore cu Paul Dunca (și Andreea Belu, Andreea Novac, Mihaela Dancs și Ioana Marchidan), până ce respirațiile o să îmi izbucnească singure din gât și la sfârșit o să mai fac și karaoke pe Oasis cu un zâmbet cât o șesime din față, aș fi râs zgomotos. Foarte zgomotos.
But you know what? I LOVE it. Sunt așa, ca un copil, care nu încetează să se „mireze” de cât de MIȘTO poate fi o seară din timpul săptămânii când mergi la joacă la CNDB.
Sau un an (sau o viață) when you just LET GO!