Tom și Super Max

Tom a venit în viața noastră pe 19 iulie 2016.
Am plâns în drum spre Gărâna, când mi-a trimis Alexandra poza și am hotârât că îl luăm.

L-am adus acasă, cu mașina, așa la liber și a venit tot drumul din Tunari până în Militari pe umărul drept al lui Marian.
Și așa ne-a rămas. Ba pe umăr, ba pe cap, ba pe piept, ba printre picioare, ba la picioare.

Ba la Cund, ba în vizită la Craiova, ba în tabără la Harghita Băi.
Dimineața Matei își lua la revedere de la el cu pup și cu pa-pa Tom, ne vedem la…
Și apoi ni-l dădea și nouă să îl sărutăm, ca pe Sfintele Moaște.
Iar după-amiaza sau seara, când ne întorceam, era PRIMUL lucru (o întreagă ființă) pe care îl vedeam pe scărița din hol, la intrarea în casă.
Urmau una-două ore bune de joacă, flocăială, bile, alergat, întors pe toate părțile.
Iar la băgatul în pat, era ultimul de la care Matei își lua la revedere. Și ziceam toți, pe rând: Noapte bună, Matei, Noapte bună, Ștefan, Noapte bună, Tom, Noapte bună, mama, Noapte bună, tata. Și alte asemenea încrucișări.

Ultima dată i-am spus noapte bună pe 12 noiembrie.
Și pe 13 noiembrie m-a sunat Rodica. Căzuse de la 6. Nu a mai putut fi salvat.

Am plâns de la 4 la 9. Am adormit epuizată. M-am trezit la 12 și am mai plâns 2 ore. Habar nu aveam că Adoratul ăsta din sculare în culcare o să mă zguduie în așa hal!

I-am spus Alexandrei. Că doar de la ea îl aveam. Luni nu a zis nimic. Dar miercuri mi-a explicat. Tom are o soră, pe Max.
Max, paralizată în proporție de 98% și salvată prin masaj în proporție de 98%, a fătat 4 pui. Pe 3 i-a mâncat un câine și Super Max (fost Mini Max) a fugit și dus a fost.
Până în ziua în care a murit unchiul Tom. Atunci a revenit.
Și de ieri, de pe 26 noiembrie, este al nostru. Zevzec și ultra băgăcios.

– Jur că ăsta o să moară de bătrânețe, a zis Matei.

A hooo!