Supernova

Am văzut aseară filmul. Nu explozia stelară.

Nu e o execuție perfectă. Parcă s-au grăbit să înghesuie prea mult în ora și jumătate.

Dar m-a atins. M-a făcut să mă întreb.

De ce alergăm oriunde alergăm într-o zi? Dar într-o săptămână?

Dintr-o lună și apoi un an cât din acțiunile noastre au sens? Ce contează la finalul zilei? Dar al vieții?

Înainte să murim avem vreme să recapitulăm? Și dacă da, ce revedem? Dar ei, care rămân, cu ce rămân? (Băieți? Ana? Să râdeți când vă uitați în sus, da? Eu sunt aia colorată, care se prostește pe-o plajă.)

De ce facem ce alegem să facem?

Cum construim un gest? De câte ori îl repetăm, în medie, într-o medie de 70 de ani?

Ne îmbrățișăm suficient? Cu tot cu ochii închiși?

Câte te iubesc-uri încap într-o viață? Dar țipete?

Câte dintre cele 29.200.000 de gânduri dintr-un an se transformă în acțiune și câte în amintire?

– Tu ce ai alege, Iubitu’, dacă ar fi să alegi?

Îmi răspunzi. Îmi curg 6 lacrimi și 2 muci pe spatele gecii tale la semaforul dintre Aurel Vlaicu și Dacia. Te strâng mai tare. Pentru că te iubesc. Și azi, miercuri.

P.S. 1: We are all made of stars. And gold.

P.S. 2: Filmele de stare nu se pot filma în case cu mobilă de pal melaminat.