Îmi place de tine. Foarte tare!

De ani de zile mă caut. Mă tot caut. Să fie vreo 9 deja. De când îl aveam pe Matei cel Bun în uter.
Și mă văd. Alternativ și convențional. M-am prins eu atunci când creștea abdomenul și pielea de pe el se întindea (ne)măsurat că ăsta o să fie cel mai mișto proiect al meu, dar c-o să aibă și cele mai multe butoane. Mai ceva ca mașina de scris pe care mi-au dăruit-o Nașii Conașii.
Am știut, nu știu cum, instinctiv, c-aș face bine să mă vindec bucată cu bucată, ca să-l primesc pe cel mai minunat dintre noi printre noi.
Și-apoi au devenit doi. Să te ții. Sunt așa de diferiți copiii ăștia! Crescuți de aceiași doi oameni. La fel. Sau oarecum la fel. (Cu anii, ne-am făcut și noi ca vinul.)
Dar în câteva privințe sunt fix asemănători!
Sunt LIBERI. Liberi. L I B E R I. Unde liberi nu înseamnă că fac ce vor.
Înseamnă doar că au niște rădăcini pe care le ADOR! Le văd. Dacă închid ochii, le văd! Le văd culoarea, grosimea și forma.
Sunt liberi adică știu ce vor. O, cum știu ce vor.
Sunt liberi pentru că au aripi. Sau trotinete pe 2 sau 4 roți. Sau biciclete, cu căști cu Star Wars la pachet cu tot.
Sunt liberi, adică sunt SOARE! Nu știu să citesc aure. Încă. Dar pun pariu că a lor este roz sau verde crud. Turquoise sau verde brotăcel, rebel.
Sunt liberi pentru că sunt drepți. Drepți. Nu i-am văzut mai niciodată plecați. Mai puțin când sunt culcați. Sunt semeți. O, cum îi ador așa semeți!
Sunt liberi pentru că sunt puternici. Au plâns așa de mult ori de câte ori au avut nevoie, încât sunt puternici ori de câte ori aleg.
Sunt liberi pentru că sunt descurcăreți. Și iubăreți. Spontani. Băieții lu’ tata. Când nu torc ca Max în poala lu’ mama.
Sunt liberi pentru că știu să râdă din ambii plămâni. Și cu aproape lacrimi de sub ambele pleoape. Și, vai, ce mișto sunt că mă trag și pe mine în asta! Un, son, chi, roku, zoku, moku, tikararachi!

 

– Îmi place de tine, Ștefan! Îmi place FOARTE foarte tare de tine!

– De ce? (Și-a fugit de pe marginea apei în poală.)

– Pentru că ești liber, pentru că ești solar, pentru că ești creativ, pentru că ești foarte prezent în tot ceea ce faci, pentru că ești hotărât să obții ce vrei.
Și pe măsură ce creștea enumerarea, intra și mai adânc în burta mea.

Vă mulțumesc, Mare și Mic Blond! Mă înclin până la pământ!

Hashtag: NU există prea multă iubire, prea mult respect, prea mult „în brațe” și prea mult timp pentru copiii noștri.

 

Totul pentru endorfine

Una dintre primele poze cu mine este făcută la 7 ani, în tabăra din Poiana Soarelui.
Eram pe un tobogan. Aveam umerii lăsați, părul scurt, pantaloni la fel. Și tricou. Nu știu sigur dacă țineam și degetul în gură. Poate doar unul imaginar.
Încrederea mea în mine era la 0 și feminitatea la 1%.
Și asta a ținut mult timp. Foarte mult.
În V-VIII eram cea mai bună prietenă a băieților din clasa mea. Și atât. Așa de bună, că la unul dintre banchete mi s-a părut sexi să îmi pun o salopetă mecanic-style.
Apoi, în anul I de facultate l-am cunoscut pe Radu. Care era așa, ca un Dumnezeu. Și Radu mi-a introdus, fără să știe, peste toate cele de mai sus, un penibilometru.
Se mișcă X așa și vorbește pițigăiat, pac sare acul.
Își pune Y urechiușe de Minnie și șalvari roșii, OMG.
Târziu m-am prins că trăgeam după mine de niște ani aparatul ăsta de măsurat situații ridicole (?) și pe mine, în jos, după el.
Ani de zile n-aș fi ieșit dintr-o situație standard, cu control full din partea mea, nu, nu, nu.
Noroc că au venit Sofocleii în viața mea și m-au învățat ce-i aia joacă și trai pe bune.
Și încet-încet am relaxat tot. Am relaxat umerii. Am relaxat sfaturile. Am relaxat NU-urile (mai puțin alea care cu adevărat contează), am relaxat îndârjirea pentru trecutul meu. Am relaxat perineul. Da, da. Ăla pe care, ori de câte ori nu suntem în noi, îl strângem de zici că avem o piatră-de-acvariu-de-broască-țestoasă de purtat.

Și cu cât creștea relaxarea, cu atât creștea și pacea.
Cu cât dispărea acul penibilului, cu atât se dospea joaca hohotită.
Și cu cât mă auzeam pe mine mai bine, cu atât mai departe de asteroidul meu cu vulcan și trandafir puteam pleca.

Atât de departe, încât 3 frici paralizante, încet-încet fură dezghețate.
Frica de înălțimi.
Frica de ape cu fund necunoscut.
Frica de dans.
Ce prostie mai e și asta? Ați putea spune de sub tichie.
Ei bine, sunt fricile mele. Și le iau în serios.
Le scot în mod responsabil în afara zonei de confort! Și VAI, v-a-i, vaaai, cât poate fi de bine!

Totul pentru endorfine
Știți, dacă mi-ar fi spus cineva în 2017, nu mai târziu de primăvară, să spunem, că în 2018 o să dansez marțea 2 ore cu Paul Dunca (și Andreea Belu, Andreea Novac, Mihaela Dancs și Ioana Marchidan), până ce respirațiile o să îmi izbucnească singure din gât și la sfârșit o să mai fac și karaoke pe Oasis cu un zâmbet cât o șesime din față, aș fi râs zgomotos. Foarte zgomotos.
But you know what? I LOVE it. Sunt așa, ca un copil, care nu încetează să se „mireze” de cât de MIȘTO poate fi o seară din timpul săptămânii când mergi la joacă la CNDB.
Sau un an (sau o viață) when you just LET GO!

wherethemagichappens
Inspirăm adânc. Expirăm adânc. Release!
The MAGIC starts where our comfort zone ends.

Sursă foto: reallifecoaching.net

Cortul roșu

Despre cum am cunoscut-o pe Lioara Piersicoara am mai scris puțin în timp, dar despre retreatul nostru de feminitate din Thailanda n-am apucat să scriu niciodată.
De cele mai multe ori, în timp ce culc copiii îmi fuge mintea la ale mele și într-una dintre serile trecute mi-a fugit mintea la fetele mele și la Koh Samui și Ko Pha Ngan și am zis să îi dau bice.

Pe Lioara Piersicoara am cunoscut-o la o seară de Ou de jad, în 2016. Mi-am găsit și eu la ce s-o cunosc! Subiect facil, nu glumă. Dar dacă la plecarea de acasă nu știam cum să mă mai împiedic, la întoarcere nu știam cum să mai plutesc!

Apoi a urmat cadoul meu de Crăciun: un weekend de descoperire feminină. Și am mers la Iași și doamneee cât de bine m-am simțit! Am zburat! (Chiar am zburat la întoarcere către casă, dar nu asta vreau să spun.)

Și apoi dacă nu am dat ocol în jurul ideii cu tabăra din Thailanda! Vai, am contemplat-o din toate unghiurile: Dar nu se cade, dar nu am dreptul, dar e prea mult, dar e prea scump, dar e departe, dar ce-o să zică mama, dar ce-o să zică soacra, dar cum va fi cu dorul. Până când acela mai deștept dintre noi (a.k.a. Iubitu’) a pus piciorul în prag și vâjș am fost!
Și a fost momentul ăla: Înainte de Thailanda și după Thailanda.


Pentru mine a fost un șoc pe multe straturi. Nu părăsisem niciodată continentul, știam despre mine că mă RUPE dorul de ai mei după 3 zile, știam ce-o să ne scuture domnița Lia și îmi cam tzâtzâia fundul, eram muuult scoasă din zona mea de confort.
Așa că… am stat pe capul frumoaselor mele Ana și Laura până le-am convins să mergem cu toatele.
Și sper să zică și ele ca și mine că a fost cea mai bună idee a anului 2017.

Țin minte că atunci când am ajuns în prima zi m-au bombardat mirosuri, nuanțe și sunete pe care nu le mai surprinsesem niciodată, laolaltă, în jurul corpului meu.
Și apoi au început să vină mândrele, una câte una, ba din Doha, ba de pe continent, până ne-am adunat cu toatele, mai întâi la apus, la un pahar de vin și mai apoi la mic dejun în formulă chiar completă.
Și a început o nebunie de poveste întinsă pe 10 zile pentru 10 fete!


Și parcă Lia era vrăjitoarea bună care mai punea un vreasc pe focul nostru, mai punea o plantă în poțiune, mai regla o aură și lucrurile curgeau atât de liiin și noi ne plimbam zilnic într-un carusel de emoții de toate culorile, într-un mod cât se poate de firesc.
Se întâmplau atât de multe într-o zi, încât a doua seară, când (dacă nu picam frântă la 10) voiam să scriu în jurnal, era musai să mă consult cu Anușca-Telegușca-Colegă-de-Pat-și-Cameră.

– Anuță, da’ ieri unde am fost? Da’ ieri ce am făcut?
– Păi am fost și acolo și acolo și acolo. Și ne-am dat și cu jeepul și am mers și la piață și am cumpărat și fuste de înveselesc orice iarnă bucureșteană și am mâncat și pe cel mai frumos acoperiș din Koh Samui și am primit masaj thailandez de la cele mai pricepute mâini din zonă.
O, doamne, doamne! Da’ câte nu făceam într-o zi!
Am pictat batice, am admirat maimuțe (da, da!) la câțiva metri de noi, am trăit cu șopârle în cameră (care ne mâncau țânțarii, nu și pe noi!). Ne-am trezit la 5.45 deși promisesem că nu ne trezim până la 10. Am luat și insula superbă la picior și la aparatul foto.
Vai, câte amintiri de ținut pentru totdeuna pe suflet!


Și țin minte că în penultima zi, la unul dintre ultimele exerciții din Prana Hall, când fețele noastre erau întinseee și relaxate și senine și pline de pace, mi-a venit să plâng tare. Că se termină, că plec, că n-o să mai am.

După care Lia ne-a schimbat perspectiva. Și-a devenit despre „Thailanda a fost doar începutul!”.

Și nu, nu m-am ținut de toate activitățile mele zilnice pe care mi le stabilisem în jurnal.

Dar DA, am păstrat legătura cu minunatele din Thailanda și avem o petrecere la fiecare dintre noi acasă, cu rândul, cel puțin o dată pe lună. La Miha de 2 ori, că așa e ea. 🙂
Și DA sunt prezentă și conștientă în actul mâncării de mult mai multe ori.
Și DA spun NU și STOP mult mai des, pentru că îmi ascult bine corpul și nu mai trag de el.
Și DA am ajuns la yoga din ianuarie după ce un an mă fâțâisem că ce frumos ar fi. (Și este splendid la yoga!)
Și DA am ajuns la dans în februarie, după ce m-am gândit înghețată, paralizată că vai, ce aș iubi.
Și DA o să mă duc să dansez cu toată ființa mea în Corfu, ca să mă scutur o dată (nu pentru totdeauna) de frica mea de dans (și de penibil).
Și DA nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat ACUM dacă nu m-aș fi vindecat încă puțin și dacă nu aș fi avut 18 mâini care să mă țină, 18 ochi care să mă vadă și tot atâtea urechi care să mă asculte fără să îmi dea vreun singur sfat.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate astea! Și pentru reginele astea proaspete și bune din viața mea.

Și vă „trimit” cu iubire în următorul retreat al Liei, de acum din primăvară, într-un loc magic. În care o să ajung și eu curând.
Na, că am trimis și intenția în lume! 🙂

Cu iubire,
Maria. Cu ia.

Dulci zile de somatizare

Din când în când, aleatoriu, Ștefan decide că vrea timp 1/1 cu mine.
Și și-l ia, nu stă.
Se îmbolnăvește ușor. Așa curajos e, că vomită peste noapte sau face o febră mică, doar să fim noi doi, bot în bot.
Eu i-am spus că-mi poate cere și altfel, prin cuvinte, spre exemplu, dar el nu și nu! Parcă ar zice, de la frunte la frunte:
– Da’ cum, mama, nu știu eu că tu te simți foarte valorizată în rol de Mierinana?
Și adevărul e că îmi e drag de mă topesc să fiu vrăcioacă pentru ei și să îi pun pe picioare cu două mâini, iubire și plante, ori de câte ori pot.

Așa și marți. Dacă nu s-a gudurat Patrocle aista pe lângă mine, mai ceva ca pisică-su Max. Hai, mama, că tu știi să ai grijă de mine, vai, mama, dar cum masezi tu nu mai masează nimeni, ooo, mama, dar cum pui tu ulei în capsulă, o-hooo!

Ei, să nu ți se încălzească toracele?

Ș-apoi, când mi-a mai făcut și Reiki, așa cum a învățat el de curând, m-am scurs pe laterala patului mai ceva ca un ceas de Dali.
Mi-a pus Mânzocul și Ella Fitzgerald la pick up și mi-a cerut să îi citesc nici mai mult nici mai puțin de 80 de pagini din Dragonul Tatălui Meu, „cu mai puțin pauze de sorbit cafea”, dacă se poate!

Îți mulțumesc Ștefan că faci dintr-o marți o zi de îndrăgosteală, întinsă tihnit pe 8-9 ore.

ad-2084

P.S. Nu, nu trăiesc în poziție Lotus de luni până vineri. Nu beau ambrozie după masa de prânz (doar sirop de cătină) și nu șterg mobila cu petale proaspete de trandafir, așa cum am pretins azi. Sunt dăți când, în caz de boală pruncească, mi-aș trage o plapumă (de lână merinos) peste cap și acolo aș sta ascunsă până la lăsarea întunericului.

Daaar, sunt și zile ca asta în care îl adulmec pe copilul ăsta, de parcă aș vrea să-i pun esența într-o capsulă și s-o înghit, să-i strâng chi-ul într-un pandantiv și să mi-l pun la gât, să-mi scot toți fluturii din stomac pe o hârtie polaroid.

Te iubesc, Ștefan!
Ești o ființă uimitoare!

Credit foto: MINUNATA Alexandra Dincă de la Fotografii de familie

Eu am părul lung și el are părul scurt

ADOR să stau pe trepte sau lipită de zid și să mă zgâiesc la copii când îi iau pe băieții mei de la școală.
E așa o energie bună care curge prin și printre toți! Stau cu un zâmbet suprapus pe față și Ștefan mă întreabă: „Ce, ceee, ceee?”

– Îmi e foarte drag să mă uit la ei!

Prieteni

Joi, când l-am luat de la școală pe Năpârstoc, prietenul lui, Charlie, aproape cu un cap mai mic, i-a sărit în brațe. Și și-a închis ochii. Ștefan i-a închis pe-ai lui. Și au stat așa… să fi fost 5-7-8-10 secunde.
Mie mai că mi-au dat lacrimile în fața tabloului, gândindu-mă cam cât de mișto sunt copiii și cum am face bine să nu îi pervertim. Mă mai gândeam și cât de puțin îți trebuie să te simți armonizat, centrat, cu rădăcini și inimi ancorate. Doar o îmbrățișare din tot sufletul, perfect prezent în actul tău.

– Doamne, Ștefan! Cât de frumos v-ați îmbrățișat. M-a emoționat așa de tare gestul vostru! Cât de faină e lumea voastră de copii, cum sunteți voi atenți și știți ce vreți și ce nevoi aveți.

– Charlie mi-a spus că sunt eroul lui. Știi de ce?

– Nu știu.

– Pentru că am făcut roata foarte bine la Aikido.

Am zâmbit.

– Și știi ce?

– Ce?

– El are părul scurt și eu părul lung și tot suntem prieteni!

Hai să ne bucurăm de lucrurile mărunte, spunea Draga de Oltea aseară la An Vechi An Nou. Așa zic și eu.

Cu iubire,

Maria

 

Calendarul nostru de Advent

Acum 2, poate chiar 3 ani, am încercat să fac primul nostru calendar de Advent. Și singurul.
Am cumpărat un soi de semipreparat de la Casa Retro și am venit acasă să-l buchisim.
Dar poate or fi fost copiii prea mici, poate oi fi explicat eu prea prost, poate nu-mi era sufletul la el, de fapt. Cert e că a ieșit un haos. Și am renunțat după câteva zile.
Anul ăsta în schimb, într-una dintre vizitele extrem de plăcute la draga de Norica mi-a reamintit de bucuria nemărginită a Maiei pentru acest obicei.
Și am zis să încerc marea cu degetul din nou. I-am întrebat pe blonzi și, cu gândul în altă parte, mi-au răspuns Daaa daaa daaa…
Puteam să confecționăm noi calendarul, dar am decis că mai bine nu. Let’s keep it siiimple, curat, multi-anual, strâns laolaltă.

Calendar de Advent
Așa am luat unul „de ușă” de la vecinul LIDL și am început să-l umplu zi de zi cu activități.
Și spre mega surprinderea mea, primul lucru la care merg pruncii cu ochii abia mijiți dimineața este calendarul de Advent.

Calendar_de_Advent
Cam multe filme pe rată de activități până acum, dar las’ că echilibrez eu balanța 🙂
Mai avem trufe de cocos de făcut, brăduți de hârtie, îngeri după amprenta mâinii, lanț de oameni de zăpadă (de hârtie), steluțe cu brânză (comestibile), să mergem la Spărgătorul de nuci și acuș acuș ajungem pe 24.
Ne place Advent! Este o modalitate frumoasă de a organiza și apoi petrece timpul de familie împreună.

 

Tom și Super Max

Tom a venit în viața noastră pe 19 iulie 2016.
Am plâns în drum spre Gărâna, când mi-a trimis Alexandra poza și am hotârât că îl luăm.

L-am adus acasă, cu mașina, așa la liber și a venit tot drumul din Tunari până în Militari pe umărul drept al lui Marian.
Și așa ne-a rămas. Ba pe umăr, ba pe cap, ba pe piept, ba printre picioare, ba la picioare.

Tomuleasca

Ba la Cund, ba în vizită la Craiova, ba în tabără la Harghita Băi.
Dimineața Matei își lua la revedere de la el cu pup și cu pa-pa Tom, ne vedem la…
Și apoi ni-l dădea și nouă să îl sărutăm, ca pe Sfintele Moaște.
Iar după-amiaza sau seara, când ne întorceam, era PRIMUL lucru (o întreagă ființă) pe care îl vedeam pe scărița din hol, la intrarea în casă.
Urmau una-două ore bune de joacă, flocăială, bile, alergat, întors pe toate părțile.
Iar la băgatul în pat, era ultimul de la care Matei își lua la revedere. Și ziceam toți, pe rând: Noapte bună, Matei, Noapte bună, Ștefan, Noapte bună, Tom, Noapte bună, mama, Noapte bună, tata. Și alte asemenea încrucișări.

Tomul Drag

Ultima dată i-am spus noapte bună pe 12 noiembrie.
Și pe 13 noiembrie m-a sunat Rodica. Căzuse de la 6. Nu a mai putut fi salvat.

Am plâns de la 4 la 9. Am adormit epuizată. M-am trezit la 12 și am mai plâns 2 ore. Habar nu aveam că Adoratul ăsta din sculare în culcare o să mă zguduie în așa hal!

I-am spus Alexandrei. Că doar de la ea îl aveam. Luni nu a zis nimic. Dar miercuri mi-a explicat. Tom are o soră, pe Max.
Max, paralizată în proporție de 98% și salvată prin masaj în proporție de 98%, a fătat 4 pui. Pe 3 i-a mâncat un câine și Super Max (fost Mini Max) a fugit și dus a fost.
Până în ziua în care a murit unchiul Tom. Atunci a revenit.
Și de ieri, de pe 26 noiembrie, este al nostru. Zevzec și ultra băgăcios.

Super_Max

– Jur că ăsta o să moară de bătrânețe, a zis Matei.

A hooo!