Cortul roșu

Despre cum am cunoscut-o pe Lioara Piersicoara am mai scris puțin în timp, dar despre retreatul nostru de feminitate din Thailanda n-am apucat să scriu niciodată.
De cele mai multe ori, în timp ce culc copiii îmi fuge mintea la ale mele și într-una dintre serile trecute mi-a fugit mintea la fetele mele și la Koh Samui și Ko Pha Ngan și am zis să îi dau bice.

Pe Lioara Piersicoara am cunoscut-o la o seară de Ou de jad, în 2016. Mi-am găsit și eu la ce s-o cunosc! Subiect facil, nu glumă. Dar dacă la plecarea de acasă nu știam cum să mă mai împiedic, la întoarcere nu știam cum să mai plutesc!

Apoi a urmat cadoul meu de Crăciun: un weekend de descoperire feminină. Și am mers la Iași și doamneee cât de bine m-am simțit! Am zburat! (Chiar am zburat la întoarcere către casă, dar nu asta vreau să spun.)

Și apoi dacă nu am dat ocol în jurul ideii cu tabăra din Thailanda! Vai, am contemplat-o din toate unghiurile: Dar nu se cade, dar nu am dreptul, dar e prea mult, dar e prea scump, dar e departe, dar ce-o să zică mama, dar ce-o să zică soacra, dar cum va fi cu dorul. Până când acela mai deștept dintre noi (a.k.a. Iubitu’) a pus piciorul în prag și vâjș am fost!
Și a fost momentul ăla: Înainte de Thailanda și după Thailanda.


Pentru mine a fost un șoc pe multe straturi. Nu părăsisem niciodată continentul, știam despre mine că mă RUPE dorul de ai mei după 3 zile, știam ce-o să ne scuture domnița Lia și îmi cam tzâtzâia fundul, eram muuult scoasă din zona mea de confort.
Așa că… am stat pe capul frumoaselor mele Ana și Laura până le-am convins să mergem cu toatele.
Și sper să zică și ele ca și mine că a fost cea mai bună idee a anului 2017.

Țin minte că atunci când am ajuns în prima zi m-au bombardat mirosuri, nuanțe și sunete pe care nu le mai surprinsesem niciodată, laolaltă, în jurul corpului meu.
Și apoi au început să vină mândrele, una câte una, ba din Doha, ba de pe continent, până ne-am adunat cu toatele, mai întâi la apus, la un pahar de vin și mai apoi la mic dejun în formulă chiar completă.
Și a început o nebunie de poveste întinsă pe 10 zile pentru 10 fete!


Și parcă Lia era vrăjitoarea bună care mai punea un vreasc pe focul nostru, mai punea o plantă în poțiune, mai regla o aură și lucrurile curgeau atât de liiin și noi ne plimbam zilnic într-un carusel de emoții de toate culorile, într-un mod cât se poate de firesc.
Se întâmplau atât de multe într-o zi, încât a doua seară, când (dacă nu picam frântă la 10) voiam să scriu în jurnal, era musai să mă consult cu Anușca-Telegușca-Colegă-de-Pat-și-Cameră.

– Anuță, da’ ieri unde am fost? Da’ ieri ce am făcut?
– Păi am fost și acolo și acolo și acolo. Și ne-am dat și cu jeepul și am mers și la piață și am cumpărat și fuste de înveselesc orice iarnă bucureșteană și am mâncat și pe cel mai frumos acoperiș din Koh Samui și am primit masaj thailandez de la cele mai pricepute mâini din zonă.
O, doamne, doamne! Da’ câte nu făceam într-o zi!
Am pictat batice, am admirat maimuțe (da, da!) la câțiva metri de noi, am trăit cu șopârle în cameră (care ne mâncau țânțarii, nu și pe noi!). Ne-am trezit la 5.45 deși promisesem că nu ne trezim până la 10. Am luat și insula superbă la picior și la aparatul foto.
Vai, câte amintiri de ținut pentru totdeuna pe suflet!


Și țin minte că în penultima zi, la unul dintre ultimele exerciții din Prana Hall, când fețele noastre erau întinseee și relaxate și senine și pline de pace, mi-a venit să plâng tare. Că se termină, că plec, că n-o să mai am.

După care Lia ne-a schimbat perspectiva. Și-a devenit despre „Thailanda a fost doar începutul!”.

Și nu, nu m-am ținut de toate activitățile mele zilnice pe care mi le stabilisem în jurnal.

Dar DA, am păstrat legătura cu minunatele din Thailanda și avem o petrecere la fiecare dintre noi acasă, cu rândul, cel puțin o dată pe lună. La Miha de 2 ori, că așa e ea. 🙂
Și DA sunt prezentă și conștientă în actul mâncării de mult mai multe ori.
Și DA spun NU și STOP mult mai des, pentru că îmi ascult bine corpul și nu mai trag de el.
Și DA am ajuns la yoga din ianuarie după ce un an mă fâțâisem că ce frumos ar fi. (Și este splendid la yoga!)
Și DA am ajuns la dans în februarie, după ce m-am gândit înghețată, paralizată că vai, ce aș iubi.
Și DA o să mă duc să dansez cu toată ființa mea în Corfu, ca să mă scutur o dată (nu pentru totdeauna) de frica mea de dans (și de penibil).
Și DA nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat ACUM dacă nu m-aș fi vindecat încă puțin și dacă nu aș fi avut 18 mâini care să mă țină, 18 ochi care să mă vadă și tot atâtea urechi care să mă asculte fără să îmi dea vreun singur sfat.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate astea! Și pentru reginele astea proaspete și bune din viața mea.

Și vă „trimit” cu iubire în următorul retreat al Liei, de acum din primăvară, într-un loc magic. În care o să ajung și eu curând.
Na, că am trimis și intenția în lume! 🙂

Cu iubire,
Maria. Cu ia.

Dulci zile de somatizare

Din când în când, aleatoriu, Ștefan decide că vrea timp 1/1 cu mine.
Și și-l ia, nu stă.
Se îmbolnăvește ușor. Așa curajos e, că vomită peste noapte sau face o febră mică, doar să fim noi doi, bot în bot.
Eu i-am spus că-mi poate cere și altfel, prin cuvinte, spre exemplu, dar el nu și nu! Parcă ar zice, de la frunte la frunte:
– Da’ cum, mama, nu știu eu că tu te simți foarte valorizată în rol de Mierinana?
Și adevărul e că îmi e drag de mă topesc să fiu vrăcioacă pentru ei și să îi pun pe picioare cu două mâini, iubire și plante, ori de câte ori pot.

Așa și marți. Dacă nu s-a gudurat Patrocle aista pe lângă mine, mai ceva ca pisică-su Max. Hai, mama, că tu știi să ai grijă de mine, vai, mama, dar cum masezi tu nu mai masează nimeni, ooo, mama, dar cum pui tu ulei în capsulă, o-hooo!

Ei, să nu ți se încălzească toracele?

Ș-apoi, când mi-a mai făcut și Reiki, așa cum a învățat el de curând, m-am scurs pe laterala patului mai ceva ca un ceas de Dali.
Mi-a pus Mânzocul și Ella Fitzgerald la pick up și mi-a cerut să îi citesc nici mai mult nici mai puțin de 80 de pagini din Dragonul Tatălui Meu, „cu mai puțin pauze de sorbit cafea”, dacă se poate!

Îți mulțumesc Ștefan că faci dintr-o marți o zi de îndrăgosteală, întinsă tihnit pe 8-9 ore.

ad-2084

P.S. Nu, nu trăiesc în poziție Lotus de luni până vineri. Nu beau ambrozie după masa de prânz (doar sirop de cătină) și nu șterg mobila cu petale proaspete de trandafir, așa cum am pretins azi. Sunt dăți când, în caz de boală pruncească, mi-aș trage o plapumă (de lână merinos) peste cap și acolo aș sta ascunsă până la lăsarea întunericului.

Daaar, sunt și zile ca asta în care îl adulmec pe copilul ăsta, de parcă aș vrea să-i pun esența într-o capsulă și s-o înghit, să-i strâng chi-ul într-un pandantiv și să mi-l pun la gât, să-mi scot toți fluturii din stomac pe o hârtie polaroid.

Te iubesc, Ștefan!
Ești o ființă uimitoare!

Credit foto: MINUNATA Alexandra Dincă de la Fotografii de familie

Eu am părul lung și el are părul scurt

ADOR să stau pe trepte sau lipită de zid și să mă zgâiesc la copii când îi iau pe băieții mei de la școală.
E așa o energie bună care curge prin și printre toți! Stau cu un zâmbet suprapus pe față și Ștefan mă întreabă: „Ce, ceee, ceee?”

– Îmi e foarte drag să mă uit la ei!

Prieteni

Joi, când l-am luat de la școală pe Năpârstoc, prietenul lui, Charlie, aproape cu un cap mai mic, i-a sărit în brațe. Și și-a închis ochii. Ștefan i-a închis pe-ai lui. Și au stat așa… să fi fost 5-7-8-10 secunde.
Mie mai că mi-au dat lacrimile în fața tabloului, gândindu-mă cam cât de mișto sunt copiii și cum am face bine să nu îi pervertim. Mă mai gândeam și cât de puțin îți trebuie să te simți armonizat, centrat, cu rădăcini și inimi ancorate. Doar o îmbrățișare din tot sufletul, perfect prezent în actul tău.

– Doamne, Ștefan! Cât de frumos v-ați îmbrățișat. M-a emoționat așa de tare gestul vostru! Cât de faină e lumea voastră de copii, cum sunteți voi atenți și știți ce vreți și ce nevoi aveți.

– Charlie mi-a spus că sunt eroul lui. Știi de ce?

– Nu știu.

– Pentru că am făcut roata foarte bine la Aikido.

Am zâmbit.

– Și știi ce?

– Ce?

– El are părul scurt și eu părul lung și tot suntem prieteni!

Hai să ne bucurăm de lucrurile mărunte, spunea Draga de Oltea aseară la An Vechi An Nou. Așa zic și eu.

Cu iubire,

Maria

 

Calendarul nostru de Advent

Acum 2, poate chiar 3 ani, am încercat să fac primul nostru calendar de Advent. Și singurul.
Am cumpărat un soi de semipreparat de la Casa Retro și am venit acasă să-l buchisim.
Dar poate or fi fost copiii prea mici, poate oi fi explicat eu prea prost, poate nu-mi era sufletul la el, de fapt. Cert e că a ieșit un haos. Și am renunțat după câteva zile.
Anul ăsta în schimb, într-una dintre vizitele extrem de plăcute la draga de Norica mi-a reamintit de bucuria nemărginită a Maiei pentru acest obicei.
Și am zis să încerc marea cu degetul din nou. I-am întrebat pe blonzi și, cu gândul în altă parte, mi-au răspuns Daaa daaa daaa…
Puteam să confecționăm noi calendarul, dar am decis că mai bine nu. Let’s keep it siiimple, curat, multi-anual, strâns laolaltă.

Calendar de Advent
Așa am luat unul „de ușă” de la vecinul LIDL și am început să-l umplu zi de zi cu activități.
Și spre mega surprinderea mea, primul lucru la care merg pruncii cu ochii abia mijiți dimineața este calendarul de Advent.

Calendar_de_Advent
Cam multe filme pe rată de activități până acum, dar las’ că echilibrez eu balanța 🙂
Mai avem trufe de cocos de făcut, brăduți de hârtie, îngeri după amprenta mâinii, lanț de oameni de zăpadă (de hârtie), steluțe cu brânză (comestibile), să mergem la Spărgătorul de nuci și acuș acuș ajungem pe 24.
Ne place Advent! Este o modalitate frumoasă de a organiza și apoi petrece timpul de familie împreună.

 

Tom și Super Max

Tom a venit în viața noastră pe 19 iulie 2016.
Am plâns în drum spre Gărâna, când mi-a trimis Alexandra poza și am hotârât că îl luăm.

L-am adus acasă, cu mașina, așa la liber și a venit tot drumul din Tunari până în Militari pe umărul drept al lui Marian.
Și așa ne-a rămas. Ba pe umăr, ba pe cap, ba pe piept, ba printre picioare, ba la picioare.

Tomuleasca

Ba la Cund, ba în vizită la Craiova, ba în tabără la Harghita Băi.
Dimineața Matei își lua la revedere de la el cu pup și cu pa-pa Tom, ne vedem la…
Și apoi ni-l dădea și nouă să îl sărutăm, ca pe Sfintele Moaște.
Iar după-amiaza sau seara, când ne întorceam, era PRIMUL lucru (o întreagă ființă) pe care îl vedeam pe scărița din hol, la intrarea în casă.
Urmau una-două ore bune de joacă, flocăială, bile, alergat, întors pe toate părțile.
Iar la băgatul în pat, era ultimul de la care Matei își lua la revedere. Și ziceam toți, pe rând: Noapte bună, Matei, Noapte bună, Ștefan, Noapte bună, Tom, Noapte bună, mama, Noapte bună, tata. Și alte asemenea încrucișări.

Tomul Drag

Ultima dată i-am spus noapte bună pe 12 noiembrie.
Și pe 13 noiembrie m-a sunat Rodica. Căzuse de la 6. Nu a mai putut fi salvat.

Am plâns de la 4 la 9. Am adormit epuizată. M-am trezit la 12 și am mai plâns 2 ore. Habar nu aveam că Adoratul ăsta din sculare în culcare o să mă zguduie în așa hal!

I-am spus Alexandrei. Că doar de la ea îl aveam. Luni nu a zis nimic. Dar miercuri mi-a explicat. Tom are o soră, pe Max.
Max, paralizată în proporție de 98% și salvată prin masaj în proporție de 98%, a fătat 4 pui. Pe 3 i-a mâncat un câine și Super Max (fost Mini Max) a fugit și dus a fost.
Până în ziua în care a murit unchiul Tom. Atunci a revenit.
Și de ieri, de pe 26 noiembrie, este al nostru. Zevzec și ultra băgăcios.

Super_Max

– Jur că ăsta o să moară de bătrânețe, a zis Matei.

A hooo!

 

Eu fac fumigație. Tu faci

Cât am fost în tabăra de Frangipanies din Thailanda din toamna asta (și nu o zic nici pe departe la modul „Băi, baiatule, tu ai fost în Thailanda?”, ci la modul „Doamne, cât sunt de recunoscătoare pentru toată experiența asta WOW!”) era cam imposibil să nu fiu în corp.
Pe deoparte pentru că aveam meditații și exerciții zilnice, care ne obligau să ne concetrăm pe simțuri și nu pe gânduri.
Pe de altă parte pentru că natura nu te lăsa pur și simplu să te fure tehnologia.
Koh Samui și Koh Phangan, iată două locuri unde natura bate tehnologia la fundul gol! Pentru că dacă stai cu ochii în Facebook, ai șanse foarte mari să strivești un păianjen (nu știi dacă veninos sau nu), să calci un gecko pe coadă, să te așezi cu fundul pe un flying snake sau să fii îmbrățișat de o meduză. Și…, nu, nu vrei asta!
Așa că în tabăra noastră am fost treze! Foarte treze!

Și, la sfârșit, mi-am scris eu frumos listă cu tot ce vreau să fac zilnic. Cred că 10 puncte avea! Dar să vezi. Când am intrat în iureșul școlii, al biroului, al casei s-a dus lista mea pe Dâmbovița în jos!
– Și atunci mi-am zis așa: Maria, ce scrie pe brățara ta? „Never give up!” scrie.

Fumigatie.jpg

Buuun.
Nu am vreme, chef, mâini să le fac pe toate zilnic. Atunci o să le fac pe rând!
Și ascult mantre azi și poimâine, fac Qigong mâine și răspoimâine, îmi îngrijesc altarul la 2-3 zile și așa mai departe.
Daaar ce fac zilnic, în mai puțin de 10 secunde și cu mare drag, este fumigația.

Mi-am luat tămâie brută, pură (expectorantă, analgezică, antiseptică, antiinflamatorie, antidepresivă și calmantă), salvie uscată snop (ajută în inflamații ale căilor respiratorii, în tratarea oboselii fizice și psihice, tratarea nervozității și stress-ului) și bețișoare parfumate naturale musai (!), prietenoase cu mediul, doar din rășină și uleiuri esențiale.

Și îmi ia foarte puțin să aprind un băț seara când ajung acasă, să dau cu tămâie sau cu salvia aprinsă.
Se schimbă mirosul în camere, purific aerul, suntem mai prezenți și mai în corpul nostru și scade nivelul tuturor de adrenalină.

Cu iubire,
Maria Solară

Să știi că la simulare îi folosesc în exterior!

În vară, după ce am citit articolul din DOR despre cutremur, am povestit cu băieții și le-am dat câteva ghidaje:

  • Copilașii mamei, dacă sunteți în curte și eu sunt în casă, obligatoriu rămâneți în curte, pe teren;
  • Nu vom coborî scările;
  • Nu vom folosi liftul.
  • Ne putem adăposti sub masa zdravănă din bucătărie sau sub grindă.

Nu am stabilit însă unde ne-am întâlni dacă suntem separați și cât ne-am aștepta fiecare. Nu am fixat mobilele în perete. Și nu ne-am făcut kit-ul de urgență, de păstrat în casă și mașină (găsiți detalii la sfârșitul articolului). Mi-ar plăcea să facem toate astea cât mai curând!

Mai vreau să refac cursul de prim ajutor. Să merg din nou adică. (Mergând la curs l-am salvat pe Matei înecat cu alună la 2 ani.) Și să donez sânge.

Simulare de incendiu

Ce voiam să povestesc însă este o întâmplare recentă:
I-am luat lui Ștefan (5 ani) botoși de interior, pentru școală. Și primul lucru întrebat a fost:

– Sunt de interior sau de exterior?

– De interior.

– Să știi că în caz de simulare, eu o să ies cu ei afară!

– Păi… Ă… Să îți pui adidașii.

– Nu, mama. Asta e toată ideea. Să mă mișc cât mai repede!

Când ne-om fi pervertit noi adulții gândirea, de sunt pruncii mai clari-cristal decât noi?