Nepal. Cu Dal bhat.

Încep cu sfârșitul. După 3 ore de somn, când m-am trezit să văd bucuria pruncilor la primirea lui Budha (statuia) și-a șahului de trandafir, mama m-a întrebat: Te-ai întoarce? Răspunsul din miez a fost NU.

Și am zis așa pentru că m-a întors cu susul în jos mizeria, haosul și sărăcia de acolo. Mi-a dat un pumn în burtă și m-a așezat (în lotus – padmasana sau pe acolo) sub rododendroni.

Nepal e o țară fabuloasă în culoarea ei pestriță.

În Kathmandu, spre exemplu, te poate lua amețeala de la atâtea măști de respirat trase repede pe față, atâtea scutere care vin și pleacă din toate părțile, cu tot cu gaze de eșapament, de la atâția polițiști depășiți de situație, de la atâția negustori ambulanți cu papaya tăiate deja felii și acoperite cu un strat gros de praf și unul subțire de celofan. De la atâtea dărâmături împinse puțin mai în față, de la atâtea canalizări înfundate, de la atâta tika (bindi) aplicat țințit de pe stradă, de la atâtea mâini care te cheamă în magazine din clădiri ce stau să cadă, de la atâta…

E un carusel.

Iar pe traseu, pe traseu sărăcia, draga de ea, parcă e și mai concentrată, în doze și mai mari, izolate. Fizic. Poți găsi gândaci și șoareci în cazări, grindină ce intră insinuat prin colțuri de placaj, WC-uri turcești corespunzător mirositoare înăuntru sau în afară.

Astea toate, când, după 5, 7, 10 ore de efort tu doar ai vrea să mori puțin cu capul într-o pernă curată ca-n reclame.

Am hotărât să merg în Nepal când am văzut-o pe Alexandra la un curs de Yoga cu boluri tibetane și mi s-a aprins toată instalația de Crăciun în corp la o așa idee.

ȘIII nu regret nimic, absolut nimic, nici măcar căderea nervoasă, cu plâns clănțănit din dinți în brațele Frumoasei Laura.

Pentru că Nepal nu-i doar mizerie cruntă, sărăcie lucie și oi plimbate cu autobuzul (200 de kilometri se parcurg în 9 (!) ore).

Nepal a fost pentru mine despre prietenie (I’m here for you, My Love), a fost pentru mine despre depășirea zonei de confort în așa de multe moduri posibile, a fost despre blândețe (eu pentru mine), a fost despre endorfine zilnice post efort, a fost despre priveliști care mi-au tăiat respirația pe traseu, a fost despre Yoga în niște locuri picurate cu RAI, despre covoare întregi de rododendron la picioarele mele, despre Dhaulagiri care mă aștepta în zare, la răsărit, după ce am ajuns cu ultima suflare și transpirația înghețată la Poon Hill (3210 m), despre femei VERY ramri (frumoasă) cărora le-am prins obrajii în palme și le-am cerut voie să le fac poze, despre bărbați care vor întâi să știe cine SUNT și apoi să intre într-o relație, despre copii de 4 ani care au ajuns înaintea mea la Poon Hill, despre oameni.

E despre Isshwoor, Frumosul, care la 17 ani a realizat, după cutremurul din 2015, cât de norocos este, cât de mult te poți bucura de lucrurile minuscule și cum putem fi recunoscători pentru „nimic”.

E despre Sailes care nu se oprea din cântat, dansat, compus, pictat, meditat, cântat, dansat, compus, pictat, meditat, cântat, dansat, compus, pictat, meditat, cântat, dansat, compus, pictat, meditat, cântat, dansat, compus, pictat, meditat.

E despre Dragul și Bunul de Sudip care a fost ca Iisus Hristos pentru noi. În ziua aia, sub copac, sub grindină, sub semi întuneric, după 10 ore de efort, în transă, chiar am crezut că EL e. 🙂

E despre 6 porteri care, după ore zilnice de cărat zeci de kilograme cu capul și spatele, ajungeau la cazări și dansau și cântau și jucau volei și își manifestau recunoștința pentru „nimic”. Pentru tot.

E despre 12 femei frumoase, de la care am avut atâta de învățat.

E despre viața asta abundentă, complexă, plină, în toate formele ei.

Namaste, Nepal! Mă înclin!

Cu iubire cântată,

Maria