Nașterea Anei

Duminică se împlinesc 2 luni de Ana Superbiceana. Și se așează ceața în mintea mea peste povestea nașterii și chiar nu vreau. 🙂

În sarcina asta am stat cu frica în sân până târziu. Hai să trec de 10 săptămâni să nu mai fie ca data trecută. Hai să fac și 14, să mai primesc un răspuns benefic la test. Hai, vino și tu 20. Hai și 26, că am auzit eu că sunt șanse după 26, hai că pot să ajung și la 30, chiar și la 37!

La 37 de săptămâni era burta așa de mare și mă mișcam atât de greu încât m-am gândit că, aia e, o să nasc în weekendul de Yoga, în cadă, frumos, până vin întăriri.

Dar ce să vezi? Copiii mei când rămân, rămân. Pe frățânele mijlociu l-am născut în prima zi din săptămâna 43.

Superbitatea a venit în 41,4 săptămâni. Asta după ce s-a întors pelvian și eu am întors-o cranian, de două ori, la nici mai mult nici mai puțin de 38 și 40 de săptămâni. Avea lichid berechet și chef de joacă Prințesa.

A dat și două alarme false, cu două pretravalii frumos începute, undeva în săptămâna 38 și 40.

Dar după ce am anunțat fetele, fata, ce să vezi, a chițăit în pumni și a mai stat o tură, două, trei. 🙂

Până joi noaptea, pe 25 februarie, când la 1, a început să dea semne diferite. M-am ridicat din pat, am coborât la parter și-am așteptat…

La 2, contracțiile începuseră regulate, frumoase, minunate. Valurile, cum le-am spus noi! <3

Primul impuls a fost să sar la soț, să îl trezesc. După care mi-am dat seama că fac o treabă absolut perfectă și mă descurc singură cu corpul meu. Și între 2 și 7 dimineața m-am balansat pe minge, mi-am aprins bețișoare și salvie, mi-am pus mantre în căști și mângâieri pe burtă, m-am hidratat, m-am bucurat. Enorm. Urma, în sfârșit, MAREA noastră întâlnire.

În jur de 7 i-am scris moașei conașei și i-am trimis toate valurile (contracții înseamnă) înregistrate cu Freya. Pe la un 8 jumate a ajuns la noi. M-a verificat. Eram dilatată până la 7. OMG OMG OMG. Ce treabă minunată făcusem în ritmul meu, în cuibușorul meu pisicesc. Magie!

Ei, cei nenăscători, au mâncat ceva și au băut altceva. N-aș ști prea bine ce și cum, pentru că eu eram în mine.

Și apoi am plecat, echipați, la spital. Doamne, cât de entuziasmată eram! Mă pregăteam de luni întregi! Visam momentul ăsta cu ochii deschiși. Îl cerusem. Îl cernusem. Urma să fie!

But well… Am ajuns la spital și m-au primit cu încă un control vaginal. Nu-ți vine să te apuci de polemici, iar ei urmează un protocol.

A ajuns medicul și a vrut și el să facă un tușeu. Sigur, cum să nu. Poftiți, cu toții. 🙂 Să mai chemăm și doi-trei vecini.

După mine, lucrurile erau numai bune așa cum se întâmplau. Și în toată tevatura din săli, mă străduiam să rămân centrată.

Mi-au propus ruperea membranelor. În felul ăsta craniul ar fi presat mai puternic pe bazin. Și contracțiile ar fi fost mai eficiente. Am tărăgănat cât am putut și până la urmă am acceptat.

Era lichid, puhoi, Măria Ta. Ana Ta. Cât să îl umplu pe medic, patul și un pic din sală. Deci aici îți făceai tu, Frumusețe, tumbele?

Tot în ritmul meu eram și după cu fără (cum spuneau băieții) lichid. Cu respirații liniștitoare, puteam trece o mare. Sau o naștere.

Dar parcă prea eram ZEN. Mi-au propus occitocină, pentru contracții ȘI mai eficiente. Am tărăgănat ce am tărăgănat și până la urmă am acceptat. De ce oi fi acceptat?

După 30 de minute de la adminstrare, DRACUL însuși cu toți acoliții lui mă spintecau cu zeci de cuțite.

Ce respirație? Ce interiorizare? Ce meditație? Îmi săreau mucii amestecați cu transpirație și lacrimi de durere! La fiecare 20 de secunde veneau alte 47 de cuțite diavolești care mă trăgeau prin shredder.

Habar nu am cât am rezistat așa… Poate o oră. Țin minte doar că m-am băgat în baie și mi-am sunat iubitul urlând din toți rărunchii. Atunci mi-ar fi prins nemaipomenit pieptul lui!

Și mai țin minte că îmi spuneau că sunt la dilatație 10 și că s-a prins într-o buză de col și că nu iese nu iese.

Dar eu să rețin respirația și să împing.

Cine sunteți voi? Cum mă cheamă pe mine? Am murit?

Și îmi mai aduc aminte că am prins și am pupat mâna unei femei care mirosea a tutun. Dar era o mână bună. De femeie bună.

Între 2 trageri în țeapă, am strigat că vreau cezariană, că gata, NU MAI POT.

M-au luat. M-au sedat cu greu, pentru că spasmele veneau valuri valuri. Altfel de valuri.

Și, gata, la 18.02 a ieșit! Perfectă. Acoperită de caca verde. Meconiu. Namaste, mamă! S-o arzi pe abundență proaspătă și benefică ție și celor din jur toată viața ta!

Eu plângeam scuturat, eliberat. Anestezista mă întreba că ce aaam, de ce plâââng, să îmi văd de viață!

Ba mă-ta, cu cratimă, să își vadă de viață, îmi venea să înjur (eu, da!) cu ultimele fire de forțe! Îmi zisese și îmi făcuse multe înainte să vreau să o lovesc.

Și după ce ne-au toaletat pe ea, dar și pe mine, ne-am petrecut prima noapte de iubire.

Pentru că nu simțeam NIMIC de la brâu în jos, am putut să o țin până dimineața pe burta mea, să îi cânt, să îi vorbesc, să o alăptez. A fost vindecător! <3 Și îți mulțumesc Fetiță de Soare că mi-ai fost așa bună învățătoare din prima oră de viață împreună!

… … …

Am rămas cu foarte multe DACĂ-uri după experiența asta. Dacă aș fi plecat mult mai târziu la spital. Dar dacă pățea copilul ceva. Dacă nu acceptam tușeurile din spital. Dacă nu acceptam ruperea membranelor. Și cel mai mare dacă: dacă nu acceptam occitocina.

Mi-am petrecut primele zile după naștere în lacrimi de durere, în primul rând, de furie și de frustrare.

În zilele alea am avut alături, însă, de 2 ori mai mulți îngeri decât dracii ăia acoliți. Și sunt EXTREM de recunoscătoare pentru asta!

Dar cel mai mare ÎNGER al meu, cu aripile cât toată curtea blocului, a fost Iubitul Frumosul Minunatul Fantasticul. Doamne, ce binecuvântare este bărbatul ăsta! Cum are el grijă de o femeie cusută, de 3 copii, de o casă și mai cântă și la chitară, printre picături, ca să ridice vibrația! Ei, el cântă că îi place. Iar vibrația se ridică singurică.

Ce vreau să vă zic Femei Fabuloase (mă gândeam aseară la uterele noastre și cum suntem PRETTY DAMN AMAZING, frate!!! Creăm lumea asta toată în cuptorașele noastre) este că nașterea este un miracol, nașterea nu e nevoie să doară, nașterea nu e nevoie să lase cicatrici, nașterea nu e nevoie să lase traume. Da da, cred cu tărie, în continuare în asta, în ciuda cezarienei mele la fierbinte.

Și ce mai vreau să zic este că ar ajuta fantastic legalizarea nașterilor acasă, CU MOAȘĂ și cu suport spitalicesc organizat. Nașterea în centre blânde de naștere, cu MOAȘĂ. Nașterea în aripi de spital prietenoase, cu MOAȘE. De fiecare dată cu partenerul alături. Pentru toate femeile cu sarcini fără complicații.

Și mai spun că m-a ajutat până la cer și înapoi cursul ăsta, care a fost ca o gură perfectă de aer curat. De yoga până în luna a 9 nu mai zic! <3

Trimit IUBIRE infinită pentru toate mamele care au pierdut o sarcină, două sau trei. Pentru toate mamele care nu au putut avea copii. Pentru toate mamele care s-au pregătit cu dragoste și grijă pentru naștere naturală și au ajuns la cezariană.

Cu plimbări lungi prin soare, cu masaje, cu yoga (din nou), cu o oră-două-cinci de terapie, eu ajung la acceptare. Și mă concentrez, întotdeauna, pe partea plină a paharului, pe Pufoasa-De-La-Pieptul-Meu-Acum.

Cu iubire luminoasă,

Maria