Madeleine de Segarcea. Și de Dăbuleni.

Deunăzi a lansat Mirela Petre (Suplimentu’ Creativ) o provocare.
Să scrii o moștenire-amintire (sau invers) despre bunicii tăi.

M-a uns pe suflet și am scris așa, uitându-mă la nori:

Memoria mea este în special vizuală. Amintirile care rămân cu mine sunt cele cărora le pot pune culori destul de clare.

Și amintirea asta, de pe când aveam vreo 8-9 ani, e galbenă.

Eram în curtea bunicilor mei materni. Ei doi rânduiau o șură de paie. Mare. Foarte mare șura. Cât un container galben. De-aici și culoarea minutelor ălora.

De șură sprijiniseră o scară de lemn, imperfectă, noduroasă.

Bunica stătea sus, pe șură. Ușoară, mititică. Cu ochii ăia albaștri, super vii, pe care acum îi poartă copilul meu mare.

Și bunicul stătea jos și îi tot dădea paie cu furca.

Eu stăteam cuminte și curioasă, lângă ei, lângă părul plin din anul ăla.

Și așa, dintr-o dată, mi-a venit să îi întreb cum s-au cunoscut.

Și așa, dintr-o dată, ei chiar mi-au răspuns.

Nu mai știu povestea toată. Dar când au terminat cu paiele, bunicul a sprijinit-o în brațe pe bunica coborâtă pe scară și au terminat cu vorbele:

„Mi-a spus că dacă nu îl iau, se aruncă în fața trenului.”

Țin minte că am făcut ochii mari și zâmbetul la fel – nu la gândul că bunicul chiar ar fi putut ajunge pe șine, ci în fața complicității lor și a ideii de iubire cu tot focul, cu tot prețul.

***
Am stat azi la cafea să mă gândesc de la mamaia Domnica ce mi-a rămas.
Mi-au rămas mâncărurile, e clar!
Mâncarea mea all time favorite era, de departe, ciorba de lucernă și lobodă, acrită cu aguridă și corcodușe verzi și mâncată vara cu mămăligă rece. Doamne, salivez! (Sunt o ciudată, știu.)

Apoi făcea o saramură de pui cu muuult usturoi, pe care o beam din ciușcă coaptă și ruptă o țâră la vârf. De să-ți bați copiii cu șapca! N-am înțeles niciodată vorba asta a lor. Dar poate de asta mă amuza așa tare.

***

Mai mult ca sigur mi-am amintit de toate astea acum pentru că aseară am fost la Yoga cu tema iertării la minunea asta de Andreea și am plâns o tură la gândul că nu i-am iertat pe toți, că încă țin încleșare în kilogramele din mine, că pare că am integrat tot, dar uite că nu. Că mai am de descoperit, de scos în lumină, de curățat, de iertat și iubit cu adevărat.

***

Poza asta cu mine este de la 1 an. Eram goală, nescrisă. Mă întreb ori de câte ori o văd ce era în căpușorul meu atunci și cum s-au schimbat lucrurile în 35 de ani prin prisma tuturor întâmplărilor prin care am trecut, oamenilor pe care i-am atras și tuturor amintirilor care mi-au rămas.