
ADOR să stau pe trepte sau lipită de zid și să mă zgâiesc la copii când îi iau pe băieții mei de la școală.
E așa o energie bună care curge prin și printre toți! Stau cu un zâmbet suprapus pe față și Ștefan mă întreabă: „Ce, ceee, ceee?”
– Îmi e foarte drag să mă uit la ei!
Joi, când l-am luat de la școală pe Năpârstoc, prietenul lui, Charlie, aproape cu un cap mai mic, i-a sărit în brațe. Și și-a închis ochii. Ștefan i-a închis pe-ai lui. Și au stat așa… să fi fost 5-7-8-10 secunde.
Mie mai că mi-au dat lacrimile în fața tabloului, gândindu-mă cam cât de mișto sunt copiii și cum am face bine să nu îi pervertim. Mă mai gândeam și cât de puțin îți trebuie să te simți armonizat, centrat, cu rădăcini și inimi ancorate. Doar o îmbrățișare din tot sufletul, perfect prezent în actul tău.
– Doamne, Ștefan! Cât de frumos v-ați îmbrățișat. M-a emoționat așa de tare gestul vostru! Cât de faină e lumea voastră de copii, cum sunteți voi atenți și știți ce vreți și ce nevoi aveți.
– Charlie mi-a spus că sunt eroul lui. Știi de ce?
– Nu știu.
– Pentru că am făcut roata foarte bine la Aikido.
Am zâmbit.
– Și știi ce?
– Ce?
– El are părul scurt și eu părul lung și tot suntem prieteni!
Hai să ne bucurăm de lucrurile mărunte, spunea Draga de Oltea aseară la An Vechi An Nou. Așa zic și eu.
Cu iubire,
Maria