Ce-am învățat la Monopoly

De dimineață am jucat Monopoly cu Sofocle, Fiul cel Mic al Împăratului. Regelui. Lordului.
Și timp de o oră am observat următoarele.
Copilul aista zicea așa:

– Tâc tâc tâc, am nevoie să dau 6.

Pac, închidea ochii, sufla, scutura zarurile. Pac dădea 6.

– Tâc tâc tâc, am nevoie să dau 9.

Pac, închidea ochii, sufla, scutura zarurile. Pac dădea 9.

În cel puțin 60% dintre cazuri.

Mon ami, chapeau pentru așa vizualizare și materializare instantă. Ce să zic, ești un PRO!

Apoi, în celelalte 40% dintre cazuri proceda așa:

A, am de dat taxă 200, dar uite, ce bine că am trecut pe la start și am luat 200. E ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A, am picat pe șansă, abia aștept să văd ce îmi pică. A, am picat la cufăr, mie întotdeauna îmi vine ceva bun. Mai am puțini bani, dar las’ că imediat încasez eu. Mi-a picat închisoare, dar știi că am câștigat 2 ieșiri, da? 

M-am uitat la el fără să mă pot opri din zâmbet și mă tot gândeam: Doamne, adulții de ce nu pot avea lejeritatea asta, fluiditatea asta, credința asta solară, pozitivismul ăsta contagios, gândul bun că toate ți se întorc frumos însutit și apoi înmiit?

Unde s-a rupt filmul în cazul părinților noștri? Acolo cred că știu răspunsul.
Unde s-a rupt linul mers al lucrurilor în cazul celor de 20-30-40 de ani, care o ard pe life sucks. Pfai, câte avem de învățat de la fiii de împărat!

Mă înclin, rock star of my life! Mulțumesc! Te iubesc!

Cu iubire de mine și de oameni,

Maria