Când răcesc

Când răcesc, o dată-n an (de fiecare dată după un episod de stres puternic), în primul rând mulțumesc.

Da da, mulțumesc.

În fine, în timp ce mi se usucă ochii și nasul și gura noaptea și nu pot respira deloc, nu-s așa prietenoasă.

RecunoștintaDar ziua sunt recunoscătoare. Corpului meu, care alege să mă pună în picioare. Și zice: „Hellooo, sunt și eu aici, mă vezi?”. Apoi mulțumesc că toxinele ies din corp așa (cu muci, cu tuse, cu junghi, cu strănut) și nu stau acolo să facă un deal sau poate chiar un munte.

Și după ce mulțumesc în gând (nu, nu vorbesc singură) scot un pistol. Nici de jucărie, nici imaginar. E doar o expresie. Scot un tir, cum ar veni.

De sare. Apă cu sare, ca să curăț bine nările. Cu un Neti Pot. E super eficientă olicica asta!

Și apoi, în tir, mai pun miere, propolis, lămâie, polen crud, coacăz negru-n supra doză. Și în pahar.

Tort

De zici că pun de-o prăjiturică acrișor-sărată. And in a way I do. Sunt mulțumită că el corpul se curăță și că m-a convins să îi dau atenție cel puțin jumătate de zi.

Hapciu! Bogdaproste! Doamne ajută! Namaste!

 

Reclame

7 săptămâni și 2 zile

Pe 2 mai am dat refresh site-ului Synevo până mi-a amorțit degetul arătător de la mâna dreaptă.
După 20.00 a ieșit. Era 39. BHCG-ul era 39.
O, doamne! Eram însărcinată pentru a treia oară în viață. O, doamne! Îmi bătea inima de-o simțeam sub tricou.
I-am dat mesaj frumosului să îl întreb când ajunge. A venit. I-am zis. Eu m-am așezat pe canapea. Și-am plâns 30 de minute, cu un zâmbet tâmp pe față.
El mi-a înșirat 30 de minute, tot cu zâmbet tâmp, cum urma să ni se schimbe, din nou, viața.
Bărbații aștia minunați!

Ne-am fâțâit, ne-am răzgândit, ne-am întors și într-un final le-am spus copiilor.

Ei, dacă au aflat ei, a aflat toată școala. Dar măcar s-au bucurat. Vai, ce s-au bucurat!

– Unde o să doarmă Tudor?

– Cine e Tudor, Matei?

– Frate-miu ăsta nou.

– Dacă e băiat sau fată, asta nu putem încă să știm. Dar în patul mare o să doarmă.

***

– Mama, știi ce?

– Ce, Ștefan?

– Eu abia aștept să mai avem un copil!

– De ce?

– Eu nu m-am putut vedea pe mine cum cresc și vreau să văd un copil cum crește, etapă cu etapă.

(Câți ani ai tu, din nou?)

Și eu abia așteptam să îl văd cum crește bucată cu bucată. Pe cât eram de conștienți de tot ce vine, pe atât eram de fericiți.
Și vai cum așteptam ecografia din 24 mai. Să auzim o inimă, poate, să vedem că totul e bine, bine, bine.

Dar miercuri a început rău, rău, rău. Și a început să plece sarcina noastră dragă. Și-a plecat. Și-a plecat. Și pleacă și azi, iubita de ea.
Miercuri, joi și vineri m-am plimbat du-te vino între negare și plapumă.
Ba mă mințeam schizoid, ba plângeam de-mi umflam pleoapele.

Apoi, joi seara, m-am obligat să merg la meditație. Știam că acolo nu am unde să fug.
Și-așa a fost. Și m-a ajutat enorm să mai plâng o tură bună și să vizualizez (cum se potrivesc de multe ori cuvintele Andreei cu sala sau poate sala se potrivește cu vorbele ei) că sufletul mic mic mic pleacă în lumină. Că noi suntem în pace. Că am o familie iubitoare. Că am o familie sănătoasă. Că am o familie abundentă.

M-au ajutat apoi enorm Iubitul Meu (e o stâncă Bunul Ăsta), Fetele-Dragi, Timpul, Plânsul. Și Bunătatea-Absolut-Necondiționată a oamenilor care nu știau nimic.
O vânzătoare mi-a făcut cadou un pachet de șervețele. Apoi și-a amintit că am doi copii și mi-a dat două. Un băiat mi-a cărat bicicleta, fără să mă întrebe nimic. Andreea mi-a făcut cadou un dreamcatcher curcubeu. Draga de Lola mi-a trimis ciocolată făcută de ea și Dragul de Ramon.

Bunătatea asta supremă, necondiționată, necerută, neîntrevăzută este ca o pernă caldă cu sare așezată pe pântec.

Și m-a alinat incredibil.

M-a alinat și să plantez o hortensie albă și să mă rog pentru suflet să meargă în lumină. M-a alinat și să fac o lumânare cu flori de soc. Pentru că a soc și tei mirosea atunci. M-a alinat și să sortez, să triez, să repar. Măcar ceva să fie reparat.

M-a alinat să nu bag nimic sub preș.

Nu mi-am plâns tot plânsul. Sunt convinsă că o să mai apară de te miri unde.
Dar îmi revin, pentru că nu am prea multe alte căsuțe cu opțiuni.
Și trimit iubire nesfârșită către femeile care au pierdut un suflet mic mic mic la 7 săptămâni, la 5 luni, la 9 luni, la naștere sau mai apoi.

Tom și Super Max

Tom a venit în viața noastră pe 19 iulie 2016.
Am plâns în drum spre Gărâna, când mi-a trimis Alexandra poza și am hotârât că îl luăm.

L-am adus acasă, cu mașina, așa la liber și a venit tot drumul din Tunari până în Militari pe umărul drept al lui Marian.
Și așa ne-a rămas. Ba pe umăr, ba pe cap, ba pe piept, ba printre picioare, ba la picioare.

Tomuleasca

Ba la Cund, ba în vizită la Craiova, ba în tabără la Harghita Băi.
Dimineața Matei își lua la revedere de la el cu pup și cu pa-pa Tom, ne vedem la…
Și apoi ni-l dădea și nouă să îl sărutăm, ca pe Sfintele Moaște.
Iar după-amiaza sau seara, când ne întorceam, era PRIMUL lucru (o întreagă ființă) pe care îl vedeam pe scărița din hol, la intrarea în casă.
Urmau una-două ore bune de joacă, flocăială, bile, alergat, întors pe toate părțile.
Iar la băgatul în pat, era ultimul de la care Matei își lua la revedere. Și ziceam toți, pe rând: Noapte bună, Matei, Noapte bună, Ștefan, Noapte bună, Tom, Noapte bună, mama, Noapte bună, tata. Și alte asemenea încrucișări.

Tomul Drag

Ultima dată i-am spus noapte bună pe 12 noiembrie.
Și pe 13 noiembrie m-a sunat Rodica. Căzuse de la 6. Nu a mai putut fi salvat.

Am plâns de la 4 la 9. Am adormit epuizată. M-am trezit la 12 și am mai plâns 2 ore. Habar nu aveam că Adoratul ăsta din sculare în culcare o să mă zguduie în așa hal!

I-am spus Alexandrei. Că doar de la ea îl aveam. Luni nu a zis nimic. Dar miercuri mi-a explicat. Tom are o soră, pe Max.
Max, paralizată în proporție de 98% și salvată prin masaj în proporție de 98%, a fătat 4 pui. Pe 3 i-a mâncat un câine și Super Max (fost Mini Max) a fugit și dus a fost.
Până în ziua în care a murit unchiul Tom. Atunci a revenit.
Și de ieri, de pe 26 noiembrie, este al nostru. Zevzec și ultra băgăcios.

Super_Max

– Jur că ăsta o să moară de bătrânețe, a zis Matei.

A hooo!