Îmi place de tine. Foarte tare!

De ani de zile mă caut. Mă tot caut. Să fie vreo 9 deja. De când îl aveam pe Matei cel Bun în uter.
Și mă văd. Alternativ și convențional. M-am prins eu atunci când creștea abdomenul și pielea de pe el se întindea (ne)măsurat că ăsta o să fie cel mai mișto proiect al meu, dar c-o să aibă și cele mai multe butoane. Mai ceva ca mașina de scris pe care mi-au dăruit-o Nașii Conașii.
Am știut, nu știu cum, instinctiv, c-aș face bine să mă vindec bucată cu bucată, ca să-l primesc pe cel mai minunat dintre noi printre noi.
Și-apoi au devenit doi. Să te ții. Sunt așa de diferiți copiii ăștia! Crescuți de aceiași doi oameni. La fel. Sau oarecum la fel. (Cu anii, ne-am făcut și noi ca vinul.)
Dar în câteva privințe sunt fix asemănători!
Sunt LIBERI. Liberi. L I B E R I. Unde liberi nu înseamnă că fac ce vor.
Înseamnă doar că au niște rădăcini pe care le ADOR! Le văd. Dacă închid ochii, le văd! Le văd culoarea, grosimea și forma.
Sunt liberi adică știu ce vor. O, cum știu ce vor.
Sunt liberi pentru că au aripi. Sau trotinete pe 2 sau 4 roți. Sau biciclete, cu căști cu Star Wars la pachet cu tot.
Sunt liberi, adică sunt SOARE! Nu știu să citesc aure. Încă. Dar pun pariu că a lor este roz sau verde crud. Turquoise sau verde brotăcel, rebel.
Sunt liberi pentru că sunt drepți. Drepți. Nu i-am văzut mai niciodată plecați. Mai puțin când sunt culcați. Sunt semeți. O, cum îi ador așa semeți!
Sunt liberi pentru că sunt puternici. Au plâns așa de mult ori de câte ori au avut nevoie, încât sunt puternici ori de câte ori aleg.
Sunt liberi pentru că sunt descurcăreți. Și iubăreți. Spontani. Băieții lu’ tata. Când nu torc ca Max în poala lu’ mama.
Sunt liberi pentru că știu să râdă din ambii plămâni. Și cu aproape lacrimi de sub ambele pleoape. Și, vai, ce mișto sunt că mă trag și pe mine în asta! Un, son, chi, roku, zoku, moku, tikararachi!

 

– Îmi place de tine, Ștefan! Îmi place FOARTE foarte tare de tine!

– De ce? (Și-a fugit de pe marginea apei în poală.)

– Pentru că ești liber, pentru că ești solar, pentru că ești creativ, pentru că ești foarte prezent în tot ceea ce faci, pentru că ești hotărât să obții ce vrei.
Și pe măsură ce creștea enumerarea, intra și mai adânc în burta mea.

Vă mulțumesc, Mare și Mic Blond! Mă înclin până la pământ!

Hashtag: NU există prea multă iubire, prea mult respect, prea mult „în brațe” și prea mult timp pentru copiii noștri.

 

Dulci zile de somatizare

Din când în când, aleatoriu, Ștefan decide că vrea timp 1/1 cu mine.
Și și-l ia, nu stă.
Se îmbolnăvește ușor. Așa curajos e, că vomită peste noapte sau face o febră mică, doar să fim noi doi, bot în bot.
Eu i-am spus că-mi poate cere și altfel, prin cuvinte, spre exemplu, dar el nu și nu! Parcă ar zice, de la frunte la frunte:
– Da’ cum, mama, nu știu eu că tu te simți foarte valorizată în rol de Mierinana?
Și adevărul e că îmi e drag de mă topesc să fiu vrăcioacă pentru ei și să îi pun pe picioare cu două mâini, iubire și plante, ori de câte ori pot.

Așa și marți. Dacă nu s-a gudurat Patrocle aista pe lângă mine, mai ceva ca pisică-su Max. Hai, mama, că tu știi să ai grijă de mine, vai, mama, dar cum masezi tu nu mai masează nimeni, ooo, mama, dar cum pui tu ulei în capsulă, o-hooo!

Ei, să nu ți se încălzească toracele?

Ș-apoi, când mi-a mai făcut și Reiki, așa cum a învățat el de curând, m-am scurs pe laterala patului mai ceva ca un ceas de Dali.
Mi-a pus Mânzocul și Ella Fitzgerald la pick up și mi-a cerut să îi citesc nici mai mult nici mai puțin de 80 de pagini din Dragonul Tatălui Meu, „cu mai puțin pauze de sorbit cafea”, dacă se poate!

Îți mulțumesc Ștefan că faci dintr-o marți o zi de îndrăgosteală, întinsă tihnit pe 8-9 ore.

ad-2084

P.S. Nu, nu trăiesc în poziție Lotus de luni până vineri. Nu beau ambrozie după masa de prânz (doar sirop de cătină) și nu șterg mobila cu petale proaspete de trandafir, așa cum am pretins azi. Sunt dăți când, în caz de boală pruncească, mi-aș trage o plapumă (de lână merinos) peste cap și acolo aș sta ascunsă până la lăsarea întunericului.

Daaar, sunt și zile ca asta în care îl adulmec pe copilul ăsta, de parcă aș vrea să-i pun esența într-o capsulă și s-o înghit, să-i strâng chi-ul într-un pandantiv și să mi-l pun la gât, să-mi scot toți fluturii din stomac pe o hârtie polaroid.

Te iubesc, Ștefan!
Ești o ființă uimitoare!

Credit foto: MINUNATA Alexandra Dincă de la Fotografii de familie

Eu am părul lung și el are părul scurt

ADOR să stau pe trepte sau lipită de zid și să mă zgâiesc la copii când îi iau pe băieții mei de la școală.
E așa o energie bună care curge prin și printre toți! Stau cu un zâmbet suprapus pe față și Ștefan mă întreabă: „Ce, ceee, ceee?”

– Îmi e foarte drag să mă uit la ei!

Prieteni

Joi, când l-am luat de la școală pe Năpârstoc, prietenul lui, Charlie, aproape cu un cap mai mic, i-a sărit în brațe. Și și-a închis ochii. Ștefan i-a închis pe-ai lui. Și au stat așa… să fi fost 5-7-8-10 secunde.
Mie mai că mi-au dat lacrimile în fața tabloului, gândindu-mă cam cât de mișto sunt copiii și cum am face bine să nu îi pervertim. Mă mai gândeam și cât de puțin îți trebuie să te simți armonizat, centrat, cu rădăcini și inimi ancorate. Doar o îmbrățișare din tot sufletul, perfect prezent în actul tău.

– Doamne, Ștefan! Cât de frumos v-ați îmbrățișat. M-a emoționat așa de tare gestul vostru! Cât de faină e lumea voastră de copii, cum sunteți voi atenți și știți ce vreți și ce nevoi aveți.

– Charlie mi-a spus că sunt eroul lui. Știi de ce?

– Nu știu.

– Pentru că am făcut roata foarte bine la Aikido.

Am zâmbit.

– Și știi ce?

– Ce?

– El are părul scurt și eu părul lung și tot suntem prieteni!

Hai să ne bucurăm de lucrurile mărunte, spunea Draga de Oltea aseară la An Vechi An Nou. Așa zic și eu.

Cu iubire,

Maria

 

Să știi că la simulare îi folosesc în exterior!

În vară, după ce am citit articolul din DOR despre cutremur, am povestit cu băieții și le-am dat câteva ghidaje:

  • Copilașii mamei, dacă sunteți în curte și eu sunt în casă, obligatoriu rămâneți în curte, pe teren;
  • Nu vom coborî scările;
  • Nu vom folosi liftul.
  • Ne putem adăposti sub masa zdravănă din bucătărie sau sub grindă.

Nu am stabilit însă unde ne-am întâlni dacă suntem separați și cât ne-am aștepta fiecare. Nu am fixat mobilele în perete. Și nu ne-am făcut kit-ul de urgență, de păstrat în casă și mașină (găsiți detalii la sfârșitul articolului). Mi-ar plăcea să facem toate astea cât mai curând!

Mai vreau să refac cursul de prim ajutor. Să merg din nou adică. (Mergând la curs l-am salvat pe Matei înecat cu alună la 2 ani.) Și să donez sânge.

Simulare de incendiu

Ce voiam să povestesc însă este o întâmplare recentă:
I-am luat lui Ștefan (5 ani) botoși de interior, pentru școală. Și primul lucru întrebat a fost:

– Sunt de interior sau de exterior?

– De interior.

– Să știi că în caz de simulare, eu o să ies cu ei afară!

– Păi… Ă… Să îți pui adidașii.

– Nu, mama. Asta e toată ideea. Să mă mișc cât mai repede!

Când ne-om fi pervertit noi adulții gândirea, de sunt pruncii mai clari-cristal decât noi?

 

Liiin, ca pisicile

Azi a fost cu cârrr, cu mârrr, cu zbârrr, cu bang, cu „Aaaaa, ai mâncat prea mult zahăr!” și „Ăăăăă, nu-l mai pocni pe fratele tău!”.
Dar, altfel, săptămâna asta a fost ca un clopot de la templu pentru mine. Acela sub care mi-am băgat capul și am dat un dong. Să-mi aduc aminte cine sunt.
Luni a fost brutală, criminală!
De marți încolo ne-am strâns rândurile și puterile. Și ne-am văzut. Și ne-am susținut.
Și am zâmbit laaarg miercuri – nu-ncerdac – când Matei s-a trezit cu un gând: să scoată rugina de pe mai mulți bani, cu oțet și sare, așa cum învățase el la WOW LAB.

Rugina_iese_cu_apa_si_otet
Și mi-am dat seama că-i vai ș’amar de noi adulții, care privim privim și tot nu învățăm o dată pentru totdeauna!
Ei se trezesc liiin, fără elan, ca un motan. Se întind, țin ochii’nchiși sub pătură șiii, la un moment dat, pornesc.
Și cer cereale cu lapte.

Tom al nostru cel iubit
La noi sună telefonul, îl oprim, ne trezim și în el intrăm până adormim.
Și mai știm să spunem doar HAI, h-a-i, HAI!

Cam atât.