Unde stau copiii?

Bucureștiul is no village.

Dar uite că, bogdaproste, din ce în ce mai mulți părinți ne comportăm ca la sat.

Cum adică?

Adică punem familie de la familie și ținem copii, așa, random, spontan, fără obligații, fără carnețele de contabilitate, cu bucurie (mai ales în zilele cu soare) și de partea care scapă în lucernă și de partea care îi hrănește pe cei 3-4-5 sau câți ori fi.

Din ce în ce în ce mai mult ne trezim unii cu alții că ne luăm copiii (pe sus, cu telefon în prealabil) și le dăm răgaz celorlalți.

Voi stiți ce mișto se simte familia fără bonă, fără bunici aproape, fără frați, fără surori, fără grădină cu flori, care primește 2 ore sau chiar 2 zile de răgaz?

O MA GA! It’s AWESOME!

Și uite așa ba furăm noi doi băieți de la petrecere, cât să facem o echipă incompletă de baschet, ba găzduim două fete superbe cât mama lor merge la curs, ba scoatem altele două la masă, cât Norica Trilulica merge la o ședință decisivă dintr-un lung șir de ședințe moderat de decisive. Practic chemăm periodic unul sau doi copii și îi ținem un număr oarecare de ore la Casa O.

FIE Ștefănescu Mescu primește invitație de vacanță la țară, la Medeleni. Glumesc. La Câmpulung.
Fie îi cheamă Doru la fotbal și noi zacem împreună cu castanele sălbatice lângă teren.

Fie te sună Cosmin și ți-i cheamă pe blonzi la colb, într-o variantă alungită, de 48 de ore.

Da, da, știu, au crescut copiii și e mult mai simplu acum pentru toate părțile implicate.

That’s true! Ne e mai ușor tuturor. Dar eu mă bag, cu cojones, și la mai mici, să știți.

Ce vreau să spun: E bine, e foarte bine să poți ieși sâmbătă seara la vin cu prietenii, în Mogoșoaia. La Palat.

Cu iubire,

Mărioara

Madeleine de Segarcea. Și de Dăbuleni.

Deunăzi a lansat Mirela Petre (Suplimentu’ Creativ) o provocare.
Să scrii o moștenire-amintire (sau invers) despre bunicii tăi.

M-a uns pe suflet și am scris așa, uitându-mă la nori:

Memoria mea este în special vizuală. Amintirile care rămân cu mine sunt cele cărora le pot pune culori destul de clare.

Și amintirea asta, de pe când aveam vreo 8-9 ani, e galbenă.

Eram în curtea bunicilor mei materni. Ei doi rânduiau o șură de paie. Mare. Foarte mare șura. Cât un container galben. De-aici și culoarea minutelor ălora.

De șură sprijiniseră o scară de lemn, imperfectă, noduroasă.

Bunica stătea sus, pe șură. Ușoară, mititică. Cu ochii ăia albaștri, super vii, pe care acum îi poartă copilul meu mare.

Și bunicul stătea jos și îi tot dădea paie cu furca.

Eu stăteam cuminte și curioasă, lângă ei, lângă părul plin din anul ăla.

Și așa, dintr-o dată, mi-a venit să îi întreb cum s-au cunoscut.

Și așa, dintr-o dată, ei chiar mi-au răspuns.

Nu mai știu povestea toată. Dar când au terminat cu paiele, bunicul a sprijinit-o în brațe pe bunica coborâtă pe scară și au terminat cu vorbele:

„Mi-a spus că dacă nu îl iau, se aruncă în fața trenului.”

Țin minte că am făcut ochii mari și zâmbetul la fel – nu la gândul că bunicul chiar ar fi putut ajunge pe șine, ci în fața complicității lor și a ideii de iubire cu tot focul, cu tot prețul.

***
Am stat azi la cafea să mă gândesc de la mamaia Domnica ce mi-a rămas.
Mi-au rămas mâncărurile, e clar!
Mâncarea mea all time favorite era, de departe, ciorba de lucernă și lobodă, acrită cu aguridă și corcodușe verzi și mâncată vara cu mămăligă rece. Doamne, salivez! (Sunt o ciudată, știu.)

Apoi făcea o saramură de pui cu muuult usturoi, pe care o beam din ciușcă coaptă și ruptă o țâră la vârf. De să-ți bați copiii cu șapca! N-am înțeles niciodată vorba asta a lor. Dar poate de asta mă amuza așa tare.

***

Mai mult ca sigur mi-am amintit de toate astea acum pentru că aseară am fost la Yoga cu tema iertării la minunea asta de Andreea și am plâns o tură la gândul că nu i-am iertat pe toți, că încă țin încleșare în kilogramele din mine, că pare că am integrat tot, dar uite că nu. Că mai am de descoperit, de scos în lumină, de curățat, de iertat și iubit cu adevărat.

***

Poza asta cu mine este de la 1 an. Eram goală, nescrisă. Mă întreb ori de câte ori o văd ce era în căpușorul meu atunci și cum s-au schimbat lucrurile în 35 de ani prin prisma tuturor întâmplărilor prin care am trecut, oamenilor pe care i-am atras și tuturor amintirilor care mi-au rămas.

I made this week amazing

Săptămâna asta los copilandros au fost în prima tabără din viața lor.
Motiv de bucurie pentru ei. Și pentru noi.
Noi ne-am bucurat că-i prima lor experiență. ȘI că rămânem singuri acasă.
DA, domle’, DA. Am țopăit în gară că avem 6 zile DOAR pentru noi.

Am zgâriat tejgheaua periodic de dor, fiți fără grijă. Dar să fii student la tine în apartament la 30+ este de neprețuit.

Și am avut timp de mine. Și am avut timp de Minunat. Și am avut timp de fete.

La fete voiam să vă aduc! Din octombrie de când am fost în Thailanda, am rămas unite, în legătură, cu îmbrățișările noastre de două minute, pe care doar noi le știm. Și ne vedem periodic și asta ne dă un sat. Sunt pline de estrogen satele astea de femei. Și de iubire. Cât încape. Doamne, ce binecuvântare e să te simți atât de în siguranță, încât să te lași. Să te lași văzută, auzită, strânsă în brațe, cu toate ale tale. Cu imperfecțiunile alea, pe care îți e așa greu să le accepți. Cu dorința ta permanentă de control. Cu neîncrederea. Cu limitările. Cu lupta asta între perfecțiune și rupere. E fericire pură!

Și ieri urma să mă văd cu mândrele astea. Și făcusem casa boboc. Și aprinsesem atâtea bețișoare parfumate de mă luase amețeala.

Și pregătisem papa bun. Și apoi frumoasele mele au anulat. Acum 9 ani, vai ce m-aș fi enervat! Ieri, oh ieri m-am dezumflat puțin. După care am trimis iubire și gânduri de odihnă pentru fiecare dintre cele 3. Că păreau iubitele să aibă mare nevoie.

Și le-am așteptat pe frumoasele astelalte două, care confirmaseră. Și am mâncat. Și am băut. Și pentru adulți și pentru copii. 🙂 Și ne-am povestit. Și ne-am zâmbit.

Și la sfârșit, am scos din baie surpriza. Masca cu cu cu mimoză.

Și ne-am pus măști una alteia (doar din astea cu lapte vegetal), și ne-am masat facial (a se citi în română) și apoi capilar.
Și a fost atât de bine! Doamne! Ne-am topit fundurile (fesierii) în covorul de lână de atâta bine.

 

Și știți care-i faza cea mai mișto? Că toate astea-s gratis. Zâmbetele din toată gura, îmbrățisările astea luuungi, din toată inima, măștile astea puse cu lingurițe reci (asta costă, dar mai iau), palmele înfierbântate, care te ajută să uiți să vezi, să auzi, vorbești pentru câteva minute. Toate astea sunt FREE. Și-s doldora de iubire și de stare de bine.

Azi, sâmbătă, sunt burdușită de stare de bine. I made this week amazing! Și sunt foarte recunoscătoare!

Cu iubire,

Maria cu Bindi

Dansam cu ochii închiși, în altă lume

Din întinderea aia în 17 nuanțe de noapte, 30 de metri se retrăgeau dimineața.
Iar noi 10, cu ochii abia deschiși după somn și spălat molcom pe dinți, ne spuneam bună dimineața și coboram în Golful cu Reflux. Fără gaze. Golful Thailandei. Ocean îi spuneam noi. Părea mai grandios.
Aveam burțile goale. Și inimile pline. Pline.

Și într-o limbă de 30 de metri de pâmănt moale, dansam 30 de minute cu ochii închiși.
Fluide, pufoase, ușoooare, colorate. Așa de colorate, că poate ne-ar fi putut vedea cei din Ang Thong National Marine Park.

Dumnezeule! Să dansezi până uiți mai tot în afară de prenume, pe o muzică ieșită exact cât trebuie dintr-o boxă cât pântecul Liei…
Din altă lume! Dintr-un vis în care vrei să te întorci over and over and over again.

Când nu pot dansa până la extaz în Golful Thailandei (aici la București avem dUar Dâmbovița River și câteva bălți în carosabil) mă închid în bucătăria mea mititică și dansez ca și cum nimeni nu m-ar vedea. (Chiar nu mă vede nimeni.)

Fericirea e în noi. În fiecare. Și cheia tot acolo.

L❤O💚V💙E💛

Totul pentru endorfine

Una dintre primele poze cu mine este făcută la 7 ani, în tabăra din Poiana Soarelui.
Eram pe un tobogan. Aveam umerii lăsați, părul scurt, pantaloni la fel. Și tricou. Nu știu sigur dacă țineam și degetul în gură. Poate doar unul imaginar.
Încrederea mea în mine era la 0 și feminitatea la 1%.
Și asta a ținut mult timp. Foarte mult.
În V-VIII eram cea mai bună prietenă a băieților din clasa mea. Și atât. Așa de bună, că la unul dintre banchete mi s-a părut sexi să îmi pun o salopetă mecanic-style.
Apoi, în anul I de facultate l-am cunoscut pe Radu. Care era așa, ca un Dumnezeu. Și Radu mi-a introdus, fără să știe, peste toate cele de mai sus, un penibilometru.
Se mișcă X așa și vorbește pițigăiat, pac sare acul.
Își pune Y urechiușe de Minnie și șalvari roșii, OMG.
Târziu m-am prins că trăgeam după mine de niște ani aparatul ăsta de măsurat situații ridicole (?) și pe mine, în jos, după el.
Ani de zile n-aș fi ieșit dintr-o situație standard, cu control full din partea mea, nu, nu, nu.
Noroc că au venit Sofocleii în viața mea și m-au învățat ce-i aia joacă și trai pe bune.
Și încet-încet am relaxat tot. Am relaxat umerii. Am relaxat sfaturile. Am relaxat NU-urile (mai puțin alea care cu adevărat contează), am relaxat îndârjirea pentru trecutul meu. Am relaxat perineul. Da, da. Ăla pe care, ori de câte ori nu suntem în noi, îl strângem de zici că avem o piatră-de-acvariu-de-broască-țestoasă de purtat.

Și cu cât creștea relaxarea, cu atât creștea și pacea.
Cu cât dispărea acul penibilului, cu atât se dospea joaca hohotită.
Și cu cât mă auzeam pe mine mai bine, cu atât mai departe de asteroidul meu cu vulcan și trandafir puteam pleca.

Atât de departe, încât 3 frici paralizante, încet-încet fură dezghețate.
Frica de înălțimi.
Frica de ape cu fund necunoscut.
Frica de dans.
Ce prostie mai e și asta? Ați putea spune de sub tichie.
Ei bine, sunt fricile mele. Și le iau în serios.
Le scot în mod responsabil în afara zonei de confort! Și VAI, v-a-i, vaaai, cât poate fi de bine!

Totul pentru endorfine
Știți, dacă mi-ar fi spus cineva în 2017, nu mai târziu de primăvară, să spunem, că în 2018 o să dansez marțea 2 ore cu Paul Dunca (și Andreea Belu, Andreea Novac, Mihaela Dancs și Ioana Marchidan), până ce respirațiile o să îmi izbucnească singure din gât și la sfârșit o să mai fac și karaoke pe Oasis cu un zâmbet cât o șesime din față, aș fi râs zgomotos. Foarte zgomotos.
But you know what? I LOVE it. Sunt așa, ca un copil, care nu încetează să se „mireze” de cât de MIȘTO poate fi o seară din timpul săptămânii când mergi la joacă la CNDB.
Sau un an (sau o viață) when you just LET GO!

wherethemagichappens
Inspirăm adânc. Expirăm adânc. Release!
The MAGIC starts where our comfort zone ends.

Sursă foto: reallifecoaching.net

Cortul roșu

Despre cum am cunoscut-o pe Lioara Piersicoara am mai scris puțin în timp, dar despre retreatul nostru de feminitate din Thailanda n-am apucat să scriu niciodată.
De cele mai multe ori, în timp ce culc copiii îmi fuge mintea la ale mele și într-una dintre serile trecute mi-a fugit mintea la fetele mele și la Koh Samui și Ko Pha Ngan și am zis să îi dau bice.

Pe Lioara Piersicoara am cunoscut-o la o seară de Ou de jad, în 2016. Mi-am găsit și eu la ce s-o cunosc! Subiect facil, nu glumă. Dar dacă la plecarea de acasă nu știam cum să mă mai împiedic, la întoarcere nu știam cum să mai plutesc!

Apoi a urmat cadoul meu de Crăciun: un weekend de descoperire feminină. Și am mers la Iași și doamneee cât de bine m-am simțit! Am zburat! (Chiar am zburat la întoarcere către casă, dar nu asta vreau să spun.)

Și apoi dacă nu am dat ocol în jurul ideii cu tabăra din Thailanda! Vai, am contemplat-o din toate unghiurile: Dar nu se cade, dar nu am dreptul, dar e prea mult, dar e prea scump, dar e departe, dar ce-o să zică mama, dar ce-o să zică soacra, dar cum va fi cu dorul. Până când acela mai deștept dintre noi (a.k.a. Iubitu’) a pus piciorul în prag și vâjș am fost!
Și a fost momentul ăla: Înainte de Thailanda și după Thailanda.


Pentru mine a fost un șoc pe multe straturi. Nu părăsisem niciodată continentul, știam despre mine că mă RUPE dorul de ai mei după 3 zile, știam ce-o să ne scuture domnița Lia și îmi cam tzâtzâia fundul, eram muuult scoasă din zona mea de confort.
Așa că… am stat pe capul frumoaselor mele Ana și Laura până le-am convins să mergem cu toatele.
Și sper să zică și ele ca și mine că a fost cea mai bună idee a anului 2017.

Țin minte că atunci când am ajuns în prima zi m-au bombardat mirosuri, nuanțe și sunete pe care nu le mai surprinsesem niciodată, laolaltă, în jurul corpului meu.
Și apoi au început să vină mândrele, una câte una, ba din Doha, ba de pe continent, până ne-am adunat cu toatele, mai întâi la apus, la un pahar de vin și mai apoi la mic dejun în formulă chiar completă.
Și a început o nebunie de poveste întinsă pe 10 zile pentru 10 fete!


Și parcă Lia era vrăjitoarea bună care mai punea un vreasc pe focul nostru, mai punea o plantă în poțiune, mai regla o aură și lucrurile curgeau atât de liiin și noi ne plimbam zilnic într-un carusel de emoții de toate culorile, într-un mod cât se poate de firesc.
Se întâmplau atât de multe într-o zi, încât a doua seară, când (dacă nu picam frântă la 10) voiam să scriu în jurnal, era musai să mă consult cu Anușca-Telegușca-Colegă-de-Pat-și-Cameră.

– Anuță, da’ ieri unde am fost? Da’ ieri ce am făcut?
– Păi am fost și acolo și acolo și acolo. Și ne-am dat și cu jeepul și am mers și la piață și am cumpărat și fuste de înveselesc orice iarnă bucureșteană și am mâncat și pe cel mai frumos acoperiș din Koh Samui și am primit masaj thailandez de la cele mai pricepute mâini din zonă.
O, doamne, doamne! Da’ câte nu făceam într-o zi!
Am pictat batice, am admirat maimuțe (da, da!) la câțiva metri de noi, am trăit cu șopârle în cameră (care ne mâncau țânțarii, nu și pe noi!). Ne-am trezit la 5.45 deși promisesem că nu ne trezim până la 10. Am luat și insula superbă la picior și la aparatul foto.
Vai, câte amintiri de ținut pentru totdeuna pe suflet!


Și țin minte că în penultima zi, la unul dintre ultimele exerciții din Prana Hall, când fețele noastre erau întinseee și relaxate și senine și pline de pace, mi-a venit să plâng tare. Că se termină, că plec, că n-o să mai am.

După care Lia ne-a schimbat perspectiva. Și-a devenit despre „Thailanda a fost doar începutul!”.

Și nu, nu m-am ținut de toate activitățile mele zilnice pe care mi le stabilisem în jurnal.

Dar DA, am păstrat legătura cu minunatele din Thailanda și avem o petrecere la fiecare dintre noi acasă, cu rândul, cel puțin o dată pe lună. La Miha de 2 ori, că așa e ea. 🙂
Și DA sunt prezentă și conștientă în actul mâncării de mult mai multe ori.
Și DA spun NU și STOP mult mai des, pentru că îmi ascult bine corpul și nu mai trag de el.
Și DA am ajuns la yoga din ianuarie după ce un an mă fâțâisem că ce frumos ar fi. (Și este splendid la yoga!)
Și DA am ajuns la dans în februarie, după ce m-am gândit înghețată, paralizată că vai, ce aș iubi.
Și DA o să mă duc să dansez cu toată ființa mea în Corfu, ca să mă scutur o dată (nu pentru totdeauna) de frica mea de dans (și de penibil).
Și DA nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat ACUM dacă nu m-aș fi vindecat încă puțin și dacă nu aș fi avut 18 mâini care să mă țină, 18 ochi care să mă vadă și tot atâtea urechi care să mă asculte fără să îmi dea vreun singur sfat.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru toate astea! Și pentru reginele astea proaspete și bune din viața mea.

Și vă „trimit” cu iubire în următorul retreat al Liei, de acum din primăvară, într-un loc magic. În care o să ajung și eu curând.
Na, că am trimis și intenția în lume! 🙂

Cu iubire,
Maria. Cu ia.

Calendarul nostru de Advent

Acum 2, poate chiar 3 ani, am încercat să fac primul nostru calendar de Advent. Și singurul.
Am cumpărat un soi de semipreparat de la Casa Retro și am venit acasă să-l buchisim.
Dar poate or fi fost copiii prea mici, poate oi fi explicat eu prea prost, poate nu-mi era sufletul la el, de fapt. Cert e că a ieșit un haos. Și am renunțat după câteva zile.
Anul ăsta în schimb, într-una dintre vizitele extrem de plăcute la draga de Norica mi-a reamintit de bucuria nemărginită a Maiei pentru acest obicei.
Și am zis să încerc marea cu degetul din nou. I-am întrebat pe blonzi și, cu gândul în altă parte, mi-au răspuns Daaa daaa daaa…
Puteam să confecționăm noi calendarul, dar am decis că mai bine nu. Let’s keep it siiimple, curat, multi-anual, strâns laolaltă.

Calendar de Advent
Așa am luat unul „de ușă” de la vecinul LIDL și am început să-l umplu zi de zi cu activități.
Și spre mega surprinderea mea, primul lucru la care merg pruncii cu ochii abia mijiți dimineața este calendarul de Advent.

Calendar_de_Advent
Cam multe filme pe rată de activități până acum, dar las’ că echilibrez eu balanța 🙂
Mai avem trufe de cocos de făcut, brăduți de hârtie, îngeri după amprenta mâinii, lanț de oameni de zăpadă (de hârtie), steluțe cu brânză (comestibile), să mergem la Spărgătorul de nuci și acuș acuș ajungem pe 24.
Ne place Advent! Este o modalitate frumoasă de a organiza și apoi petrece timpul de familie împreună.