Când răcesc

Când răcesc, o dată-n an (de fiecare dată după un episod de stres puternic), în primul rând mulțumesc.

Da da, mulțumesc.

În fine, în timp ce mi se usucă ochii și nasul și gura noaptea și nu pot respira deloc, nu-s așa prietenoasă.

Dar ziua sunt recunoscătoare. Corpului meu, care alege să mă pună în picioare. Și zice: „Hellooo, sunt și eu aici, mă vezi?”. Apoi mulțumesc că toxinele ies din corp așa (cu muci, cu tuse, cu junghi, cu strănut) și nu stau acolo să facă un deal sau poate chiar un munte.

Și după ce mulțumesc în gând (nu, nu vorbesc singură) scot un pistol. Nici de jucărie, nici imaginar. E doar o expresie. Scot un tir, cum ar veni.

De sare. Apă cu sare, ca să curăț bine nările. Cu un Neti Pot. E super eficientă olicica asta!

Și apoi, în tir, mai pun miere, propolis, lămâie, polen crud, coacăz negru-n supra doză. Și în pahar.

De zici că pun de-o prăjiturică acrișor-sărată. And in a way I do. Sunt mulțumită că el corpul se curăță și că m-a convins să îi dau atenție cel puțin jumătate de zi.

Hapciu! Bogdaproste! Doamne ajută! Namaste!